Flori, fete, filme sau băieţi
Era numele unui joc de copii jucat în faţa blocului. Habar n-am dacă o mai exista şi acum. Ţin minte că era o competiţie a alegerii. Adică grupul de copii alegea un domeniu (flori, fete, vezi bine), din grup se desprindeau doi care-şi alegeau, la rîndul lor, numele unei flori, unei fete, unui film sau al unui actor. Dintre cei doi rămînea în joc apoi cel al cărui nume (de fată, de floare) era preferat de majoritatea. Sau cam aşa ceva. Prin anii ’80 alegeai între Dem Rădulescu şi Jean Constantin. Între Dacia şi Oltcit. Între Angela Similea şi Corina Chiriac. Jocul dura ceva timp dar, apoi ne plictiseam. Era prea static.
Se trecea apoi la un joc de contact fizic, de pe urma căruia ne alegeam cu genunchii şi coatele julite pîn’ la os. Îi spuneam „Frunza“. Un desen cu creta pe asfalt delimita două zone ocupate de două echipe. Scopul era să ajungi în cetatea inamică şi să apuci să pui piciorul într-un loc special haşurat cu cretă: cetatea era cucerită, războiul cîştigat. Pînă să ajungă cineva acolo însă, ne băteam ca chiorii. Băieţii erau la vîrsta la care orice urmă de cavalerism era catalogată drept slăbiciune şi motiv de arătat cu degetul. Fetele erau la vîrsta la care nici nu se gîndeau să pretindă aşa ceva. Ieşea cu urlete, cu împinsături, bocete, „te spun lu’ mama“ şi cu tot tacîmul. În ierarhia cîrdului de copii de la bloc, cel mai apreciat era ăla care avea un frate mai mare. Sau un prieten într-a VIII-a. Pentru mine, Adriana, care avea un frate în armată, era o prietenă de păstrat. Ceva din aura ei se răsfrîngea automat şi asupra mea şi, uneori, în succesul jocului jucat.
Tot în seria jocurilor mixte – fete şi băieţi – îşi avea locul şi „Castelul“: opt pietre puse una peste alta erau dărîmate cu o minge. Echipa gardian trebuia apoi să lovească cu mingea (şi să-i elimine din joc) pe cei din echipa adversă, care încercau să refacă acest castel din pietre. Era teribil de palpitant şi-ţi trebuiau calităţi de adevărat atlet: iuţeală, viteză de reacţie, rezistenţă. „De-a v-aţi ascunselea“ era bineînţeles în top, la fel şi „Hoţii şi vardiştii“.
De la un moment dat însă, fetele aveau altă treabă. Nu ţin minte să ne fi jucat foarte mult cu tuburile goale de spray, în care se punea carbid cît să iasă de-o mică explozie, sau cu ţevile cu cornete de hîrtie. Cît timp băieţii erau ocupaţi cu aşa ceva sau cu legarea bondarilor de o aţă, fetele treceau la lucruri pentru fete. (La vremea aia nu-şi punea nimeni problema egalităţii de şanse.) Aveam minitruse medicale în care găseai de toate. Stetoscoape de plastic cu care ne ascultam, chipurile, inimile şi plămînii, plus inimile şi plămînii bietelor mîţe de la bloc care aveau ghinionul să fie prin preajmă. Aveam tot felul de spatule pline de urme de degete, cu care ne cercetam reciproc amigdalele. Ne prescriam reţete imitînd scrisul ilizibil al medicilor. Ne ciocăneam genunchii să ne testăm reflexele. Ne pansam mîinile şi picioarele şi defilam, autentice victime, prin cartier.
Gospodăria şi gătitul ne ocupau, la rîndul lor, mare parte din timp. Aveam un soi de bucătării minuscule dintr-un plastic ordinar cu farfurii cît o monedă, ceşti ca degetarele, ceainice, aragaze în miniatură, şchioape de-un picior. Cineva făcea piaţa prin grădina blocului. Se găteau ciorbe şi tocăniţe din iarbă, pietricele şi pămînt. După masă se culcau „copiii“, trei-patru păpuşi înşirate şi învelite cu preşurile de la uşi. Şi tot după masă, doamnele gospodine se găteau şi-şi lipeau pe unghiile mici, de copil, petale lungi de mărăriţe. Cu manichiura proaspăt făcută, se bea graţios, cu degetul mic ridicat, o cafea din apă. Ciorba făcută pe la cinci-şase ani n-a fost foarte diferită de prima ciorbă adevărată făcută pe la 20. Cea făcută pe la treizeci şi... începuse deja să semene cu a mamei. Cafea din apă n-am mai băut niciodată. Jucăriile din copilărie le-am descoperit acum cîteva zile, la o renovare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.