Fiul rispitor și comparația cu celălalt ca problemă a democrației
Ceea ce rămîne să înfrunte timpul în pildele hristice este neobișnuita capacitate de a mișca destine, chiar și la aproape două milenii de cînd au fost consemnate. Acestea pot fi citite de un ateu ori de un agnostic pentru a și chestiona principiile de viață morală cu la fel de mult profit ca un credincios pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu. Se întîmplă însă ca relatarea să ascundă semnificații atît de profunde încît acestea să nu devină accesibile cu instrumentele lecturii și ale reflecției intelectuale, ci cu alte mijloace de expresie, ceea ce dovedește – dacă mai era nevoie – fertilitatea lucrurilor simple.
Convertirea creștinului la creștinism
Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă de Henri J.M. Nouwen e o carte al cărei conținut nu se lămurește cu ușurință: o nouă contribuție la șuvoiul hermeneutic care izvorăște din cele 22 de versete ale parabolei fiului risipitor? O interpretare prin prisma evanghelică a ultimei lucrări din creația pictorului olandez Rembrandt? Sau relatarea unei întîlniri personale cu parabola, mediată de vederea întîmplătoare a tabloului? Recunoscînd că e vorba despre cîte ceva din toate acestea, ne dăm seama că în mîini avem nici mai mult, nici mai puțin decît o autobiografie spirituală, mai precis jurnalul convertirii unui creștin la creștinism. Există cîteva amănunte care concură la impresia de neobișnuit. În primul rînd, subiectul convertirii este un preot catolic și teolog universitar care în toamna anului 1983, pe cînd avea 51 de ani, dă cu ochii de un poster pe care apărea o parte din tabloul Întoarcerea fiului risipitor (1668-1669) de Rembrandt. Apoi, reîntîlnirea cu parabola, mijlocită de fotocopia după celebrul tablou, se petrece într-un moment cînd autorul pornise în căutarea unui nou sens. E neverosimil ca un credincios, un cleric și un universitar cu operă teologică să se îmbarce, la 51 de ani, într-o călătorie spirituală care-l va conduce către o nouă trăire a credinței.
Început cu vederea posterului lipit pe dosul ușii de la intrarea în biroul unei prietene, în comunitatea L’Arche (satul Trosly, Franța), itinerariul se încheie cu apariția în prima ediție a cărții Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă. Așadar, din 1983 și pînă în 1992 este vorba despre aproape un deceniu, timp în care Henri J.M. Nouwen ajunge să trăiască autentica convertire la creștinism, adică „o nouă înțelegere a chemării mele“, și astfel capătă „noi puteri ca să trăiesc“ (p. 9). Această convertire, posibilă datorită accentelor picturale cu care Rembrandt a citit, în lumina propriei vieți, misterioasa parabolă consemnată doar în Evanghelia după Luca, constă în identificarea lui Henri J.M. Nouwen cu fiecare dintre cele trei personaje: fiul cel mic, fiul cel mare și tatăl. Convertirea în sine apare ca un fapt miraculos, cu prea multe coincidențe, situații și personaje pentru a nu căpăta proporțiile unui scenariu de dincolo de lume: prima întîlnire cu tabloul, sub forma unui detaliu consemnat în poster, la capătul „unei călătorii istovitoare de șase săptămîni în care ținusem conferințe în Statele Unite, îndemnînd comunitățile creștine să facă tot ce le stă în puteri ca să oprească violența și războiul din America Centrală“ (p. 11). În această împrejurare, „îmbrățișarea duioasă dintre tată și fiu exprima tot ce-mi doream în clipa aceea“, astfel că are loc prima identificare: „eram, într-adevăr, fiul ostenit după lungi călătorii, voiam să fiu îmbrățișat, căutam un cămin în care să mă simt în siguranță“ (p. 11). Doi ani mai tîrziu, a demisionat de la Universitatea Harvard. La scurt timp după încheierea carierei profesorale a venit invitația unei familii de a i se alătura într-o excursie în Uniunea Sovietică, deodată cu întîmplarea că mama prietenului său era dispusă să-l găzduiască la Sankt-Petersburg, înlesnindu-i accesul îndelungat la pictura originală aflată pe simeza Muzeului Ermitaj. După ore întregi petrecute zilnic, timp de cîteava săptămîni, în fața copleșitoarei pînze, Nouwen, care se simțea deja în postura fiului rispitor și percepea pictura rembrandtiană „drept tabloul meu personal“, adică „nu doar miezul poveștii pe care vrea să mi-o spună Dumnezeu, ci și miezul poveștii pe care vreau s-o spun eu lui Dumnezeu“ (p. 26), se întoarce la Daybreak. Apare un alt prieten care, în toiul unor discuții despre tablou, îl întreabă: dar nu cumva ești fiul cel mare? Este întrebarea care-l introduce în a doua secvență a parcursului convertirii, chiar în anul cînd sărbătorea 30 de ani de la hirotonie. Și, în fine, a treia etapă, care încheie formarea spirituală, i se datorează unui alt prieten: „indiferent dacă ești fiul cel mic sau fiul cel mare, trebuie să înțelegi că ești chemat să devii tatăl“ (p. 35).
Ca de fiecare dată cînd o inițiativă pornește din inimă și e trăită onest, mărturia scrisă a convertirii oglindește frămîntarea lăuntrică a acestor nouă ani. Cartea cuprinde trei părți, prima fiind dedicată fiului cel mic (pp. 41-78), a doua fiului cel mare (pp. 83 117) și a treia tatălui (pp. 123 160). Încheierea acestui triptic narativ („Transformarea în Tatăl“) exprimă miezul acelui tip de convertire care i-a formulat convingerea că „frica paralizantă de Dumnezeu este una din marile tragedii ale omului“. Altfel spus, „etapa finală a vieții spirituale este să-mi alung frica de Tatăl, astfel încît să-mi fie cu putință să devin ca El“ (p. 162).
Tatăl și vocația paternității spirituale
Cele mai multe interpretări asociate parabolei, catehetice ori literare, se opresc la conduita fiului risipitor care ia hotărîrea să-și părăsească căminul, pribegește și se întoarce acasă, recunoscînd că a greșit. Altele, mai aplecate asupra speculației filosofice, aruncă o privire și la fratele cel mare, care intrigă prin pasivitatea față de chemarea tatălui de a se alătura bucuriei. Rareori analiza trece dincolo de cele două personaje sau, cel mult, de dinamica celor doi pentru a ajunge la tată. Să fi fost oare nevoie de talentul și de puterea de percepție a lui Rembrandt, rezultată din propria viață, pentru a înțelege că noi sîntem deopotrivă fiii cei mici și frații mai mari, și că „scopul ultim al vieții spirituale este să devin Tatăl milostiv“, adică trecerea de la profilul acestei lumi, dominat de concurență și de dorința de răsplată pentru binele săvîrșit, la viețuirea întru Dumnezeu care înseamnă tratament egal și iubire necondiționată? (p. 167) Așa cum reiese din felul în care tatăl își îmbrățișează fiul revenit acasă, paternitatea spirituală n-are nimic a face cu puterea, influența și autoritatea, căci răbdarea cu care a așteptat întoarcerea fiului rătăcitor „l-a făcut să scape de dorința de a avea lucrurile sub control“ (p. 171). Faptul că acest tip de paternitate e străin de „putere, succes, popularitate, satisfacție imediată“ îi scobește înlăuntrul său „un gol înspăimîntător“ care e apoi umplut cu „adevărata libertate“: „e locul unde iubirea nu mai pune condiții și unde se află adevărata tărie spirituală“ (p. 178).
Construită prin reacția la fel de iubitoare față de două tipologii umane complet diferite (fiul neascultător care, prin căință, revine la obîrșie, respectiv fiul ascultător care, prin distanțare critică și dorința de dreptate manifestată în împrejurări nepotrivite, se depărtează), paternitatea spirituală a tatălui din parabolă reflectă o vocație a omului, luat în individualitatea sa. Admițînd că „întoarcerea acasă“ reprezintă o nevoie pe care fiecare dintre noi o resimte la un moment dat și într-un context specific, rămîne marea întrebare: unde percepem că este acel „acasă“? Dacă viziunea lui Henri J.M. Nouwen și îndeosebi interesul arătat pentru comportamentul tatălui se aseamănă foarte mult interpretării pe care o dă Nicolae Steinhardt, proprie acestei cărți este opoziția dintre paternitatea lumească și paternitatea spirituală. Pentru Nouwen, locul în care fiecare om înțelege să se „întoarcă acasă“, atunci cînd această nevoie e resimțită cel mai acut, nu are decît două „adrese“: în această lume sau la Dumnezeu. Paternitatea spirituală pe care clericul olandez o reclamă nu presupune în mod necesar faptul de a fi credincios. Convertirea mărturisită aici poate avea loc și în interiorul moralei, căci întoarcerea la paternitatea spirituală se poate opri la o nouă concepție a celui care trăiește în lume. Nu voi detalia caracteristicile celor doi fii ai tatălui, care sînt atît de comune omului obișnuit, pentru a lăsa cititorului plăcerea descoperirii lor. Mă voi opri, în treacăt, doar la caracteristicile tatălui, potrivit principiului că „nici un tată, nici o mamă nu devin tată sau mamă fără să fi fost mai întîi fiu sau fiică“ și exigenței că „fiii și fiicele trebuie să aleagă în mod conștient să depășească vîrsta copilăriei și să devină tată și mamă pentru alții“ (p. 163).
Refuzul comparației ca semn al „întoarcerii acasă“
Miezul moralei pe care acest ideal al paternității spirituale pare să-l conțină, fiind egal accesibil omului necredincios care citește cu bună credință această carte, este refuzul comparației. Primirea ambilor fii la căminul părintesc este egală pentru că tatăl refuză să-i compare: „cu toate că tatăl este cu adevărat plin de bucurie la întoarcerea fiului celui mic, el nu-l uită pe fiul cel mare. Nu consideră de la sine înțeleasă relația cu el“ (p. 136). Este tulburătoare înțelegerea conduitei tatălui care-și refuză orice comparație cu ajutorul pildei lucrătorilor la vie (Matei 20, 1-16), al cărui mesaj simplu este acela că „stăpînul viei îi plătește pe cei ce au lucrat doar un ceas la fel ca pe cei ce «au purtat povara zilei și arșița»“ (p. 138). Opoziția dintre modul lumesc de a fi și modul spiritual în care fiecare dintre noi, fiu mai mic sau mai mare, trebuie să ajungă asemenea tatălui din tabloul rembrandtian e pe deplin conturată în problema comparației. Dacă paternitatea spirituală exclude orice comparație, iar „iubirea dumnezeiască e adresată tuturor“, lumea „e plină de note, de scoruri și de statistici, încît, conștient sau nu, încerc întotdeauna să mă compar cu toți ceilalți. Multe din tristețile și bucuriile din viața mea sînt provocate de aceste comparații, și de fapt mare parte din comparații, dacă nu toate, sînt fără rost: o teribilă risipă de timp și energie“ (p. 137). Mai mult, întoarcerea acasă nu-l vizează doar pe mezinul familiei, ci și pe fiul mai mare. Acesta își compară cumințenia cu răzvrătirea căită a fratelui, concluzionînd că bucuria tatălui este nedreaptă. De aici, refuzul de a se alătura banchetului organizat de părinte în cinstea fiului întors și, probabil, nașterea invidiei.
Și ca să încheiem spunînd lucrurilor pe nume, Henri J.M. Nouwen vine cu o soluție la marea observație a lui Alexis de Tocqueville făcută în timpul călătoriei pe continentul american și care, hotărît lucru, a devenit pentru noi o mare problemă: democrația predispune cetățeanul la comparația cu celălalt. Pare mai curînd uimitor că a fost nevoie de parabola fiului risipitor, consemnată în secolul I, de existența lui Rembrandt, în care talentul s-a îmbinat cu marea frămîntare pentru această pildă (din 1636, de la prima schiță, și pînă în 1668-1669, cînd a realizat ultimul tablou), și de căutarea de sens a unui om care s-a întîlnit cu acest tablou în secolul XX pentru ca noi, în secolul XXI, să înțelegem cît de serioasă e problema comparației la care ne predispune metafizica egalității. Cum altfel să înțelegem că cel mai mare procent al suicidului în rîndul oamenilor e consemnat în țările nordice, socotite a fi drept cele mai fericite? Dincolo de acest răspuns, concursul spectaculos de împrejurări care a moșit această carte ne face să ne simțim privilegiați că a ajuns și la noi, obligîndu-ne în același timp să o citim cu mintea și cu inima, luînd aminte la destinul nebănuit al cărții.
Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.
Foto: Întoarcerea Fiului risipitor, Rembrandt