Finisaje şi fineţuri

Aţi observat cu siguranţă cît de peticit e Bucureştiul. Niciunde nu se vede mai bine ca aici lipsa de viziune şi de cea mai palidă afecţiune pentru oraşul pe care-l gospodăresc unii şi alţii. În multe alte locuri ale ţării lucrurile or sta mai bine, dar la Bucureşti, cu şase primari şi cu Sorin Oprescu şapte, e bătălia panseluţelor în fiecare sector, a ghivecelor şi a jardinierelor de tot soiul şi a pietrei de bordură – devenite deja legendare. La cîtă bordură se pune în Bucureşti, e posibil să construim un drum pîn’ la lună şi înapoi, tot nou-nouţ şi aliniat cuminte cu planetele, un drum al granitului bucureştean aflat cu siguranţă într-o zodie norocoasă.

Oraşul arată ca un apartament din anii ’60, ’70 peste care au trecut valuri de renovări neinspirate. Linoleumul vechi sau cimentul clasic a fost înlocuit de o gresie care nu se îmbucă bine cu plintele parchetului ieftin. Aşa arată trotuarele oraşului. Urme ale unor vechi săpături au fost astupate cu un alt fel de asfalt, un trotuar din pavele vechi a rămas mîncat şi incomplet, dîre de consistenţe şi de nuanţe diferite brăzdează străzile săpate şi răssăpate.

Ca un apartament care a trecut prin mîinile multor chiriaşi şi proprietari – fiecare cu propria viziune asupra frumosului şi a confortului – oraşul e peticit precar în multe locuri şi renovat cu pretenţii în la fel de multe. Un paradox de ţevi dezmăţate şi pereţi umflaţi de umezeală alături de inspiraţia din reviste vechi a unui gospodar cuminte: o mobilă wenge lîngă un perete galben. În orice caz, cred că locuinţele şi oraşele noastre, ale românilor, duc mare lipsă de ceea ce un meşter numeşte finisaje. N-avem finisaje cum se cuvine, domnule. Pereţi în unghi perfect drept, un tavan neondulat, podele care nu scîrţîie, o gresie pusă la milimetru, prize care nu stau cîş în perete, stîlpi drepţi, trotuare în care nu bălteşte apa. Nu ştiu ce se mai întîmplă acum cu locuinţele nou construite, dar cunosc bine casele şi apartamentele pe care le-am văzut şi pe care le-am locuit de-a lungul timpului. Aidoma trotuarelor oraşului, parchetul e vălurit, totul e brăzdat de ţevăraie în exces, şerpăria exasperantă a cablurilor se ondulează pe după fiecare uşă, prizele nu prea sînt acolo unde ar trebui să fie, iar fără prelungitoare nu există viaţă. Orice intervenţie făcută arată la fel de rău. Deschide un dulap sub o chiuvetă la bucătărie şi te apucă inima. Ţevi urîte şi apometre care arată de parcă le-am montat eu. Faianţă găurită urît şi peticită cu ipsos alb.

Dincoace, în Bucureşti, nici un felinar nu seamănă cu celălalt. Băncile sînt diferite de la un sector la altul. Clădirile zac într-un talmeş balmeş de culori iar unele blocuri nou termoizolate par ieşite din halucinaţia unui daltonist lăsat liber la paleta cu acuarele.

Oraşul nu are ceea ce se numeşte identitate vizuală. Să ne înţelegem, nu are acele trăsături uşor de recunoscut pentru oricare străin care a fost aici măcar o dată. Precum cabinele roşii telefonice englezeşti, balconaşele de fier forjat şi, da, felinarele pariziene. Pentru noi, ăştia care-l locuim, Bucureştiul va fi recunoscut din prima şi din o mie de alte locuri. După colăceii ce cabluri care au mai rămas pe stîlpi. După bordurile nou-nouţe. După Şaormeria Dristor şi Covrigelul Uriaş.

După sacoşele cu Mega Image pe care le ţine toată lumea jos, între picioare, la metrou. După taximetriştii de la Pelican. După fetele frumoase care plătesc chirii mari în mansardele de la Romană. Şi după haosul tipic unei gospodării cu suişuri şi coborîşuri. Pata de vin roşu de pe perete făcută în urma unei beţii de pomină a fost vopsită şi ascunsă în spatele ficusului. Cablurile le-am pus sub covor, în bucătărie am pus faianţă cu model toscan. La următoarea chenzină, dacă nu bea capu familiei banii, ne tragem un credit pentru centrală nouă. Că, vorba aia, winter is coming.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.