Filozofia în orizontul autenticității

27 iunie 2018   Societate

„Este deci absolut necesar să murim, fiindcă, atîta vreme cît trăim, nu însemnăm nimic, iar limbajul vieţilor noastre […] este intraductibil; un haos de posibilităţi, o căutare nesfîrşită de raporturi şi sensuri.“ Cu aceste gînduri ale cineastului şi scriitorului italian Pier Paolo Pasolini îşi începe Costică Brădăţan unul dintre capitolele noii sale cărţi, A muri pentru o idee. Despre viaţa plină de primejdii a filozofilor, o reflecţie asupra filozofiei ca formă de acţiune, expresie a autenticităţii şi, în esenţă, o artă deopotrivă de a trăi şi a muri.

Autorul, profesor de studii umaniste la Universitatea Texas Tech şi profesor onorific de filozofie la Universitatea din Queensland, Australia, se angajează într-un demers de interogare asupra posibilităţilor filozofiei de a reprezenta o experienţă transformatoare atît pentru cei care i se dedică fără rezerve şi, practicînd-o, aspiră la împlinirea de sine, cît şi pentru cei aflaţi în ipostaza de martori sau spectatori ai acestor destine. Această dublă dimensiune – de creator al unui destin exemplar prin coerenţa între vorbă şi faptă, dar şi de spectator al acestuia – imprimă o dinamică aparte existenţei umane. Este vorba, aşa cum nota şi Pasolini, de limbajul unei vieţi care devine inteligibil doar atunci cînd fluxul plin de irepetabile potenţialităţi al acesteia încetează şi devine o imagine, pe care, stabilă şi simplificată, ne-o putem în sfîrşit traduce. De aceea, dacă sensul unei vieţi nu se poate afirma pe deplin decît odată ce încetează curgerea acesteia, am putea accepta, alături de Pasolini, că „Numai datorită morţii ne poate viaţa sluji ca să ne exprimăm pe noi înşine.“ (p. 207)

A muri pentru o idee este, pe scurt, „povestea filozofilor angajaţi pe calea primejdioasă ce duce din agora către rug sau eşafod.“ (p. 48)

Dar cine sînt filozofii care şi-au asumat această cale şi cum ar trebui înţeleasă alegerea lor de a rămîne consecvenţi propriilor idei pînă la sacrificiul suprem? Ce miză etică şi existenţială poate anima nişte oameni aparent preocupaţi mai mult să comenteze realitatea decît să o trăiască pe deplin, în aşa măsură încît să renunţe senini la propria viaţă pentru idei de multe ori abstracte, obscure, poate şi incomunicabile în esenţa lor? Mai mult, nu ar trebui să vedem în presupusa lor exemplaritate tocmai o confirmare a lipsei de adaptare, de flexibilitate, pe care existenţa socializată ni le impune? Primum vivere, deinde philosophari – nu este aceasta o exigenţă de la care filozofii, autoexilaţi în lumea aseptică a ideilor, par să se sustragă?

Să nu ne lăsăm, însă, cu totul pradă acestui scepticism şi să îl însoţim pe autor în călătoria pe care ne-o propune. Îi vom întîlni în ea pe Socrate, pe Hypatia din Alexandria, Giordano Bruno, Thomas Morus, Simone Weil, Jan Patocka, dar şi pe Michel de Montaigne, care ne învaţă cum să îmblînzim moartea, cum să facem din ea pedagogul care să ne ajute să trăim mai bine. Din cînd în cînd, apar în intermezzo-uri şi alte figuri care vin să întregească punerea în scenă a confruntării cu moartea, ca Martin Hei-degger, Ingmar Bergman, Lev Tolstoi, Michel Fou-cault, René Girard, Edvard Munch sau mai puţin cunoscutul Paul-Ludwig Lands-berg, cel care recuperează ideea morţii ca experienţă mistică.

Alegerea autorului de a completa cazuistica filozofilor-martiri cu interpretări avînd autoritate teoretică, dar, desigur, lipsite de legitimitatea morală a sacrificiului de sine, limpezeşte pe alocuri raportul dintre cele două canale prin care se afirmă autenticitatea celor dintîi: cuvîntul şi corpul. Este interesantă aici interpretarea picturii lui Munch, Autoportret cu braţ scheletic, ca o punte între neostoicismul lui Montaigne şi viziunea lui Heidegger, pentru care „Fiinţa întru moarte este în chip esenţial angoasă.“ (p. 85)

Tocmai pentru că moartea este o experienţă ireplicabilă şi incomunicabilă, a încerca o explicare a relaţiei sale cu filozofia prin sistematizări şi clasificări ar fi un proiect sortit eşecului, dacă aceste instrumente teoretice s-ar dori mai mult decît un mecanism de ghidaj al cititorului cu scopul de a unifica într-un mod coerent ceea ce ţine de experienţă, de intraductibilele momente trăite.

De aceea, dincolo de exemplele şi comentariile care organizează materialul cărţii, A muri pentru o idee este interesantă, cred, mai ales prin nuanţele fiecărui caz în parte.

Montaigne îşi elaborează în bibliotecă propria strategie de pregătire pentru moarte, admirativ la adresa figurilor exemplare ale antichităţii, dar fără a se pune el însuşi vreodată într-o situaţie-limită. Hypatia din Alexandria, din opera căreia nu ne-a rămas, în schimb, nimic, şi-a plătit loialitatea faţă de propriile convingeri printr-o moarte crudă, în care au fost implicaţi membrii frăţiei creştine a parabalanilor. Moartea sa fără rezistenţă şi rămasă mult timp cvasi-anonimă contrastează net cu aceea – am putea spune barocă – a lui Giordano Bruno, în care cruzimea pare să aibă un rol ritual, de canonizare a fostului eretic. La gîndul morţii cumplite care i se pregătea ca preţ pentru a fi refuzat supremaţia regelui Henric al VIII-lea în materie de religie, Thomas Morus recurge la o terapie prin scris, creînd o realitate prin care se distanţa de propriul său trecut marcat de contradicţii şi paradoxuri – Morus fusese el însuşi cîndva în rolul inchizitorului care condamna şi uneori ancheta diverşi indezirabili.

Cu totul singular este cazul Simonei Weil, a cărei autocondamnare la moarte prin înfometare în numele solidarităţii cu victimele Franţei sub ocupaţie redă crezul său deopotrivă etic şi spiritual de îndeplinire a datoriilor morale şi desăvîrşire prin anihilarea eului. Poate în acest caz, ca şi în acela al filozofului ceh Jan Patocka, pe care Paul Ricœur îl socotea „cel mai socratic dintre filozofii moderni“, transpare cel mai limpede legătura dintre sacrificiu şi sacru, dintre anihilarea eului şi înnobilarea sa.

Figura care tutelează toate aceste exemple tragice dînd prin ea însăşi un sens tragicului şi autenticităţii este, fără îndoială, aceea a lui Socrate. Condamnat de către concetăţenii săi atenieni, el, care expunea atît de uşor ignoranţa şi impostura unor interlocutori cu pretenţii, refuză să îşi construiască o apărare, iar hotărîrea sa de a se îndrepta spre o moarte la fel de demnă şi onestă cu sine însuşi pe cît îi fusese şi viaţa pusă în slujba moşirii adevărului sînt relatate pe larg în carte. Simbolismul sacrificiului de sine nu poate fi nicicum subestimat, căci astfel, scrie Brădăţan, „filozofia înţeleasă ca «pregătire pentru moarte» a devenit o trăsătură proeminentă a reprezentării de sine a filozofului în Apus. Moartea lui Socrate a devenit parte a definiţiei filozofiei înseşi.“ (p. 180)

Putem identifica aici, cred, miza principală a cărţii, aceea de a recupera, în măsura posibilului, un standard al coerenţei externe în filozofie, adică „o perfectă simetrie între cuvînt şi faptă“, chiar dacă „adoptarea ideii că filozofia este o practică a transformării de sine ne face fundamental vulnerabili.“ (p. 21)

Să însemne aceasta oare că aspiranţii la statutul de filozof ar trebui să îşi asume dintru început că această cale exclude jumătăţi de măsură, că virtuţile teoretizate şi angajamentele ideatice asumate ar trebui, la limită, să poată fi probate prin exemplul personal? Este, aşadar, acceptarea martiriului condiţia în orizontul căreia are sens practicarea filozofiei?

Fără îndoială, într-un sens mai puţin radical, putem citi A muri pentru o idee ca pledoarie prin care sînt denunţate neajunsurile unei înţelegeri limitate, în sens strict tehnic, profesionalizat, a filozofiei. Pledoaria care se desprinde ar putea fi aceea că filozofia nu ar trebui să fie doar o îndeletnicire a minţii şi o disciplină de studiu utilă pentru clarificări conceptuale şi pentru desluşirea unor probleme mai degrabă teoretice, a provocărilor intelectuale rezervate celor care stăpînesc un limbaj de specialitate. Atîta timp cît practicarea sa cu integritate oferă spiritului uman cea mai mare libertate posibilă, validarea filozofiei (a sistemului de gîndire), coincide cu validarea consecvenţei (vieţii, eticii) filozofului, deci este necesar un orizont al unei proporţionale responsabilităţi. A muri pentru o idee construieşte, în acest sens, un discurs bine documentat despre filozofie ca mod de viaţă, ca artă de a trăi şi de a muri. Aşa cum afirma Jan Patocka, cel care a plătit prin propria moarte susţinerea Chartei ’77, adevăratul filozof le datorează semenilor săi „schiţarea unei cetăţi în care filozoful să poată trăi, în care să poată trăi omul menit să poarte de grijă propriului suflet.“ (p. 130) 

Ileana Dascălu este lector univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons

Mai multe