Filme proaste şi generaţii

Alte două filme de categorie să zicem, C, pe care le-am văzut în ultimul timp tratează o temă veşnică, dar brusc reluată: relaţia (şi conflictul) dintre generaţii. Stagiarii (The Internship, 2013, în regia lui Shawn Levy, cu Vince Vaughn şi Owen Wilson) şi Oameni mari şi fără minte 2 (Grown Ups 2, în regia lui Dennis Dugan, cu Adam Sandler, Selma Hayek).

Deodată, regizorii de filme subuşurele şi-au adus aminte că părinţii şi copiii, tinerii şi cei mai copţi decît ei nu se înţeleg atît de uşor. Evident, în epoca schimbărilor super-rapide de tehnologie, discrepanţele intergeneraţionale, cel puţin pe anumite planuri, pot fi mai mari.

Cele două filme ajung, în final, aproximativ la aceleaşi concluzii – pacifiste, dar după lupte, la propriu şi la figurat între generaţii –, dar pe căi diferite. Cei doi stagiari în jur de 40 de ani, care-şi încearcă norocul la Google, se integrează în grupul celor de 20 de ani, odată ascultîndu-i, luîndu-i în serios şi învăţînd de la ei; apoi, devenindu-le, la rîndul lor, un soi de mentori, un fel de părinţi de împrumut (asta doar după ce i-au cîştigat prin cîteva mostre de loialitate şi devotament à la anii ’80). Adulţii din Grown Ups 2 îşi impun punctul de vedere înfruntîndu-se de-a dreptul cu noua generaţie care „vine tare din urmă“, să le ia locul: le demonstrează acestora, mai cu forţa, mai puţin cu frumosul, că, deşi par jalnici şi loseri, au valori corecte şi au şi ei dreptul la un loc pe lumea asta...

Pînă la urmă, în ciuda stupizeniei (de grade diferite...) a filmelor, problema locului în lume a generaţiei devenite adulte într-un univers în continuă schimbare, mult mai accelerată decît în anii dinainte e una reală. Cei mai... vechi încep să aibă dificultăţi de adaptare tehnice şi culturale serioase, iar ipoteza unei schimbări în profesiile lor e apăsătoare.

În Stagiarii, cei doi foşti agenţi de vînzări încearcă să se obişnuiască, intrînd în lumea Google, cu computerele şi ale lor meandre. Dar nu le e uşor şi, la început, sînt ţinta batjocurii mai tinerilor lor concurenţi. Ca să reziste, nu se adaptează numai noilor mentalităţi, ci şi învaţă, la propriu: se pun cu burta pe carte. O evidentă reclamă la Google – filmul, altfel plăcut – ne oferă un soi de reţetă idilică de adaptare a persoanelor de vîrsta a doua la corporaţiile computerizate. Universul Google apare ca unul ecologist, prietenos, în care oamenii sînt competitivi, dar fair play, şi socializează într-un soi de paradis creativ. În care ai dreptul să intri doar pe merit.

Cel de-al doilea film – Oameni mari şi fără minte 2 – e o comedie grosieră, bazată în mare măsură pe poante nu fizice, ci fiziologice. Prima imagine a adulţilor e una insuportabilă, de-a dreptul: în special bărbaţii, eroii filmului, par o adunătură de retardaţi terorizaţi de personajele feminine ale familiei (neveste sau mame, soacre...); te miri că reuşesc să îşi cîştige pîinea în vreun fel... Sînt ca nişte copii în trupuri de adulţi care, pur şi simplu, o dau în bară tot timpul. Ocupaţiile lor sînt uitatul după „tipe tari“ (precum învăţătoarea copiilor) sau încercarea forţelor proprii în competiţii absurde.

Pe de altă parte, nici generaţia tînără, reprezentată prin studenţii locali, membri ai unei Frăţii, nu e prezentată idilic: puşi doar pe înfruntări şi dominări, aceştia vor mereu să-şi „arate muşchii“ şi să demonstreze că sînt cei mai tari, că teritoriul pe care îl apără, fără să fie nevoie, e al lor. Aceşti lupi tineri, amatori strict de senzaţii tari, nu pot fi puşi cu botul pe labe decît prin... bătaie. Conflictul dintre generaţii se rezolvă, în acest film, printr-o bătălie între generaţii, în toată regula. Pe care, în final, o cîştigă adulţii: fuseseră în legitimă apărare, nu ei începuseră nebunia şi dovedesc solidaritate între ei (incluse fiind aici şi familiile, soţiile şi copiii).

Finalurile celor două filme sînt deci, optimiste: generaţia celor în jur de 40 mai poate încă, şi are, şi ea, un loc sub soare; şi dreptul la viaţă. Doar că trebuie să şi-l afirme mai cu efort.