Filme marine
Lîngă hotelul Mangalia era o grădină de vară. Pe vremea de atunci, lucru nu chiar atît de frecvent. Cinematograful respectiv era o continuă ispită: deși credeam încă în Zîna Mării și-n mitologia ei, acesta oferea perspectiva unei alte visări, mai aplicate și mai în trend.
Prima dată am pășit în grădina de vară cu ocazia unui film indian: Prietenii mei, elefanții (1971, M.A. Thirumugam). Să fi avut vreo 9-10 ani. Venise un prieten de familie, mai mare, pe care-l admiram și care urnise caravana noastră într-alt loc decît obișnuitul program. Era un eveniment și țin minte că ne-am bucurat de el cît am putut. Filmul nu mi-l aduc aminte prea bine, dar știu că era light și de plîns, pînă la un punct. Nu mai știu dacă am plîns de-adevăratelea, dar îmi amintesc că am ieșit de acolo emoționată, într-un mod fericit. Cred că filmul avusese happy-end. Dar întregul context mă emoționase.
Cel de-al doilea film l-am văzut acolo cam patru-cinci ani mai tîrziu: aveam vreo 13-14 ani și eram deja adolescentă. Dacă prima dată percepusem grădina de vară ca pe un loc magic în care ajunsesem ca prin minune, acum o consideram doar unul dintre spațiile lumii noi și libere pe care mă pregăteam s-o cuceresc. Cum am mai scris, mi se cocea desprinderea de mama și de programele ei prea stricte. Mă aflam în interval, în perioada dintre conformismul din copilărie și eliberarea, evadarea totală. Exteriorul, în oricare dintre sensurile lui, era o continuă ispită căreia îi cedam puțin cîte puțin. De pildă, într-o zi luasem singură minicarul din Mangalia pînă-n Venus, unde era cel dintîi capăt. Apoi, cu maximă îndrăzneală, avusesem curajul să-l iau din nou pe cel spre Olimp, capătul suprem. Ajunsesem acolo, prin preajma hotelului Amfiteatru. Și, deși nu-mi amintesc să fi făcut nimic, doar să fi privit și să mă fi întors, a fost ca și cum aș fi cucerit America. Țin minte că mă întorsesem cu o maximă saisfacție: eram tare mulțumită de mine și de curajul meu.
Puseele de independență se datorau și unor întîlniri: pe lîngă mama, prietena mea și mama ei, ne nimeriserăm în același hotel și cu o colegă de clasă și tatăl ei. Și cu un coleg de clasă și mama lui. Se conturase, deja, o lume diferită, în afara familiarului de rutină. Care cerea de la mine, indirect și subînțeles, dar ferm, un altfel de comportament, mai de lume și de domnișoară. Eu eram expertă în locurile de acolo și acum aveam cui să le prezint. Mă puteam erija într-un soi de ghid neoficial. Aveam, acum, un pretext mai vădit pentru a mă îndepărta de rutina mamei și pentru a o transforma dintr-un mod de viață într-o poveste „vînătorească”. Era altfel și interesant.
Mersul la film, la grădină, era doar una din ambițiile mele. Începuseră să se profileze și altele, și mai și. Precum dansul. Visam să dansez. Să prelungesc plutirea pe care o simțeam cînd mă întindeam pe luciul apei și-naintam miraculos, aproape fără să mă clintesc, și-n alte spații. S-o extind din cele diurne în cele ale penumbrei și luminilor pîlpîitoare. Visam să-mi iau inima-n dinți și să merg la discotecă.
Dar despre asta, cu altă ocazie. Pînă atunci, pe fondul aceleiași nevoi de plutire, am ajuns, cu toată gașca, la Superman(1978, Richard Donner). Probabil pe fondul ăsta, al dorinței mele de plutiri și idile, filmul m-a marcat mai mult decît ar fi fost normal. Am plecat de acolo împreună cu colegul de clasă, de care nu eram cu adevărat îndrăgostită, dar care se nimerise pur și simplu la locul potrivit, în momentul potrivit, prin Mangalia, simțind aproape și păstrînd proporțiile, că pot zbura (de altfel, în perioada de atunci visam deseori asta, mă visam zburînd). Cred că atunci mitologia Zînei Mării a fost înlocuită, pe nesimțite, cu una mai de consum, mai hollywoodiană, a momentului: unul al coacerii și al ieșirii din copilărie. Al pășirii afară din lumea familială și în cea exterioară. A fost un prim început plutitor, pe care nu l-am uitat.