Fețele sărbătorilor

Așa cum clasic, deja, spunea Irina Nicolau, de sărbători trăim un alt timp decît cel al vieții cotidiene. Ieșim din ritmul amețitor în care sîntem obișnuiți să existăm, ne extragem din planul mai de suprafață pe care ne-am deprins să glisăm, ca să ne bălăcim puțin într-unul mai profund, cu corespondențe în alte epoci și gesturi cu alt nivel de semnificații.

Însă, așa cum am mai scris, gesturile ritualice și tradițiile sînt obligate să meargă mînă-n mînă cu cele ale societății de consum: timpul sărbătorii e rai pentru ispitele ei, atunci e momentul în care oamenii au răgaz și sînt dispuși să-și cheltuiască energia și banii pe lucruri inutile. În condițiile astea, timpul consumului, al risipei s-a suprapus peste cel al sărbătorii și a introdus un alt tip de celebrare peste cea tradițională. Și aceasta s-a impus cu destulă obligativitate, societatea ne-a tras și încă ne mai trage de mînecă agresiv să ne înfruptăm din roadele ei, care nu sînt deloc gratis. De ce? Ca să ținem pasul. (Cu ce exact, nici nu mai are importanță.) Ca să fim în rîndul lumii. Dacă prin respectarea tradiției eram, cumva, în rîndul lumilor trecute și al mitologiei, refăceam gesturile simbolice, prin respectarea presiunii consumiste ne străduim să fim în rîndul lumii de azi.

Țin minte că atunci cînd, în România, pe la început de ani 2000, consumul era în plin avînt, intrasem și eu în jocul ăsta. În mare parte fiindcă, venind dintr-o țară fostă comunistă, în care penuria era la ea acasă, nu puteam să nu mă bucur, chiar în exces, de tot ce mișca pe piață. De la tarabe la magazinele Sarra Blu, care erau considerate cele mai fancy, o perioadă, iepurași, ouă, miei și găini în toate postúrile, ca să nu mai vorbim de aranjamente florale, neapărat conținînd și lumînări, te pîndeau pe la toate cotiturile. Mai că nu puteai să nu iei, căci ce ispită mai eficientă poate fi decît o combinație între kitsch-ul dulce și cel religios? Era la fel cum băusem Coca-Cola pînă la intoxicare, după ʼ90, cînd apăruse prima dată în România. Sau ne îndopaserăm cu Big Mac-uri ori cu floricelele uriașe din sălile de cinema. Trebuia să ne satisfacem o poftă ani și ani reprimată: pofta de consum, pofta de a putea alege chiar cînd e vorba de fleacuri și de a putea cumpăra ce-ți poftește inima, chiar dacă nu-ți folosește la nimic, chiar dacă îți face rău.

A trecut și asta, în ani. Au dispărut, de altfel, și tarabele. Fiecare și-a construit propria lui variantă a sărbătorii mixînd în ce proporție a vrut cele două ingrediente. La care se adaugă un al treilea, lăsat deliberat mai la coadă, deși e cel mai important, în cazul Paștelui: spiritul religios. Sărbătoarea Paștelui, am înțeles și noi, copii crescuți în comunism, mai tîrziu, e, evident, în primul rînd una religioasă. Se serba și pe vremea lui Ceaușescu, lumea era lăsată la Înviere, dar supravegheată cu poliția. Era, pe lîngă noaptea de Anul Nou, a doua noapte oficial albă din vremea de atunci, am mai scris despre asta. Îmi aduc aminte și acum ca de ceva miraculos de expedițiile nocturne cu cîțiva colegi de liceu pe la bisericile din centrul Capitalei. Aveam tot timpul un sentiment difuz de bucurie și, mai ales, de miraculos, deși pe vremea aceea știam doar vag despre ce e vorba. Știam doar vag ce se întîmplă în noaptea de Înviere.

Cînd am înțeles, pînă la urmă, exact ce se întîmplă, mi-am schimbat perspectiva și prioritățile legate de Paște. Nu am renunțat complet nici la tradiții și nici chiar la iepurași, doar că am învățat să le așez pe toate la locurile lor și să iau din ele proporția corectă pentru mine. Paștele e o sărbătoare creștină, religioasă, în primul rînd. E chintesența religiei creștine acolo. Și apoi, desigur, și în legătură cu Învierea lui Iisus vin ouăle roșii, mielul, cozonacul și, mai pe departe, chiar și ouăle și iepurașii de ciocolată. Ele sînt precum bradul și Moș Crăciun. Ne bucurăm cît avem chef de ele, în cunoștință de cauză.

Partea religioasă a sărbătorii a dat și ea naștere unor excese, inevitabile se pare. Consumismul a lucrat și aici, kitsch-ul religios, somptuos, și-a găsit locul de Paști. Nu doar în colecția de obiecte așa-zis bisericești de-a dreptul urîte cu care ne-au intoxicat tarabele, ci și în alte industrii adiacente care au parazitat sărbătoarea: de pildă, cea a pelerinajului religios, care a devenit o afacere de succes pentru destule agenții de turism. Nu spun deloc că nu e interesant să mergi pe la locurile sfinte, ci dimpotrivă. Dar nu să ajungi să faci din asta o afacere. La fel postul, despre care a tot început să se vorbească, și aici mă refer, desigur, la cel alimentar, a dus și el la o întreagă industrie alimentră: de la zacuști și humusuri la toată gama de produse din soia. Salamul de soia de care ne plîngeam pe vremea lui Ceaușescu a devenit acum, iarăși, interesant: înlocuitorii de carne au ajuns iar la preț, într-un soi de circuit pînă la urmă firesc al gusturilor și preferințelor în natură.

În sfîrșit, pentru unii, Paștele nici nu se pune. Nu e o sărbătoare. Și e dreptul lor, fără discuție. Doar că e ceva nou, cu care (cel puțin unii dintre noi) trebuie să ne obișnuim.