Fenomenologia bunătăţii
„Altădată erați întuneric,
iar acum sînteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii!
Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr.“ (Efeseni 5, 8-9)
Avem, printre altele, o predilecție frenetică și bravă de a da bine în ochii celorlalți. Se stîrpesc mulți neuroni pentru a rezulta un profil social al insului cît se poate de ilustru și competitiv pe piața setoasă de „laureați“, „experți“ și carieriști, care se vînd extrem de bine și la „bursa“ talk-show-urilor televizate, dar și pe propagandistele rețele de socializare. Valoarea și competența unui om e generată de multe ori de numărul de like -uri primite în mediul virtual, ca să nu mai zic că pentru mulți acestea reprezintă criteriul autoevaluării în raport cu mediul social în care trăiesc.
A fi în topurile sau clasamentele vremii noastre presupune a-ți vinde onoarea și libertatea, moralitatea și autenticul, sinceritatea și visele pe o imagine perfidă, în care profilul uman e despuiat de orice sacralitate, noblețe sau grație caracterială. Ți se cere, cu alte cuvinte, să pozezi potrivit vremii, cutumiar, fără prea multe „ifose“ de „om deștept“, principial și cu replică neofensatoare, întrucît totul se face la comandă: zîmbim la comandă, ne indignăm la comandă, vorbim sau tăcem la comandă, în funcție de ceea ce se vinde mai bine la un moment dat. De fapt, omul a fost redus la o imagine care se comercializează. Dacă aduce profit e promovat, iar dacă nu se cîștigă nimic de pe urma lui e ignorat, ba chiar lepădat. Însă atunci cînd lucrezi cu imagini ale oamenilor, în detrimentul persoanei, riști să pierzi un adevăr fundamental: iubirea, cu toate nuanțele și variațiunile pe care le implică, iar fără iubire oamenii mor cu zile, devin simple umbre, atrofiați lăuntric, incapabili să prețuiască universul spiritual și cultural al semenilor, care dă sațietate existenței și grandoare rezonabilă sau cumpănită omului. Cînd iubește autentic, neîngîmfat și nedozat, fără „beția“ capitalului de imagine sau prețiozități de virtuos, omul devine imperial. Poate pătrunde cuviincios în ambianța sufletească a celui de lîngă el, întrucît iubirea îl legitimează și-l face credibil pentru o cunoaștere reală și vie a semenului. De altfel, cei ce se iubesc se locuiesc unul pe altul cu fior sfînt și amenitate. Nici nu-ți poți imagina sau verbaliza această întîlnire miraculoasă și tainică a duhurilor noastre, atunci cînd iubirea devine celebrantul acestei legături. O simți prezentă în tine ca pe ceva care te întregește, te odihnește, dar, paradoxal, te și provoacă la neastîmpăr invadator, deloc cotropitor, în „cîmpiile“ inimii celuilalt. E ceva similar îmbrățișării candide a îndrăgostiților, în care totul, de la gînd pînă la cuvînt și gestică, inspiră și respiră sub torentul iubirii, eliberator al profunzimilor sufletești și destăinuitor al acestora. În acest „interval“ gînd-gest (faptă) se dezvăluie și se consumă un întreg univers de trăiri lăuntrice în care dominanta e variabilă, în funcție de fiii cărui duh sîntem: ai Duhului Sfînt, spre viață, sau ai duhului malefic, spre moarte.
Așa se face că o redescoperire a Duhului Sfînt din noi, printr-o interiorizare susținută de rugăciune fierbinte și făptuirea binelui, ne va repoziționa și reconsidera în raport cu înțelegerea propriului sine, a semenului, dar și a lui Dumnezeu. Sinele nu va mai fi „împărăția“ trufașă a propriilor interese, semenul nu va mai asuma proiecția depersonalizată de tip imagine, număr serial dintr-o mulțime de alte numere sau consumator febril, iar Dumnezeu nu se va regăsi în concepte, iluzii sau forțe viral idolatre. Totul se dezvăluie ca relație între persoane, adică între ființe iubitoare și iubite, cu manifestări personale și disponibilități altruiste accentuate.
Dar pentru ca iubirea să reziste în cadre sănătoase, sinele (lăuntrul) nostru necesită o învăluire cu bunătatea, care întreține focul iubirii, asigurîndu-i climatul specific manifestării. Adică orice iubire presupune a fi secondată de bunătate. Ele merg mînă‑n mînă, fără orgolii dominatoare. Atunci cînd iubirea conferă regalitate bunătății, bunătatea oferă fervoare iubirii, stă să o apere de orice plictis patogen sau sterilitate cronică.
A fi bun înseamnă a avea bunătatea ca rod al prezenței și lucrării Duhului în inimile noastre: „…roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blîndețea, înfrînarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Există, însă, o deosebire evidentă între a fi bun și a face pe bunul. Diferența o desprindem din felul de a fi al omului. Dacă cu adevărat bun este cel care există în bunătate și trăiește pentru bunătate, neselectîndu-și prilejurile de a fi bun, mai puțin surprinzător este cel care se arată bun conjunctural, preferențial sau condiționat, țintind nu după un mod de a fi, ci după clipe de neuitat. Ocazionalul răpește bunătății fiorul iubirii, întrucît o rezumă la un simplu act exterior, fără acoperire lăuntrică, iar pe artizanul ei îl proclamă oportunist notoriu. Fără nici o îndoială, bunătatea este o specie a disponibilității, a spiritului prezent integral la întîlnirea cu celălalt, fără menajamente și toane de binefăcător. Oricum ai lua-o, disponibilitatea are însușirea de a nu fi orientată (Andrei Pleșu), adică nu focalizează, nu sondează și nici nu alege. E pură deschidere și bucurie atotabsorbantă a sufletului înaintea lumii, refuz ferm al ierarhizării. (Andrei Pleșu)
Cînd emite pretenții de autentic, bunătatea va fi întotdeauna intuitivă. Nu‑și pregătește atent cadrele sau perimetrul de acțiune, nu creează strategii de punere în scenă, nu se risipește în discursuri dogmatice sau frazeologii dictatoriale (Andrei Pleșu), ci vine mereu în întîmpinarea celui care are nevoie de ea. E cu un pas înaintea tuturor solicitărilor. Intuiește, cu sobrietate, cînd să facă pasul decisiv, fără a leza sau umili, întrucît o „bunătate“ ofensatoare e mai de temut decît orice răutate declarată. Niciodată bunătatea sinceră nu așteaptă să fie provocată, implorată, cultivată slugarnic sau slăvită lingușitor pentru a acționa. N-are apetență pentru stilul pilduitor sau edificator. Nu se vrea dată ca exemplu. Discreția și rezonabilul îi sporesc cota de sinceritate și o feresc de riscul transformării în prostie exuberantă. Tocmai de aceea omul bun nu va fi un invadator în viața aproapelui, nu-i va cotropi universul lăuntric cu o bunătate agresivă și solemnă. Dimpotrivă, va acționa fără rigoare brută și în nici un caz cu habotnicie strîmtă.
Dumnezeu ne întîmpină, ca de fiecare dată, de altfel, cu bunătatea-I restauratoare și odihnitoare, fără a violenta în vreun fel biata ființă umană. Nimic pompos, onctuos sau emfatic în felul de a fi bun al Domnului. De ce am fi noi prețioși în bunătatea care ni se cere, fără constrîngeri, ci doar de dragul unei spontaneități morale sau a crezului creștin? La urma urmelor, bunătatea nu-i o pasiune de duzină și cere cumpătare în manifestările ei. Prin urmare, fiți buni întru toate, dar nu vă pierdeți cumpătul! Asta, de vreme ce „pentru om, slava cea mai mare este să-și cunoască măsura“. (Avva Pimen)
Pr. Ovidiu Bîrsan
Tg. Mureș