Femei, irealităţi, Woody

Ultimul film al lui Woody Allen, Blue Jasmine (2013), nu se mai înscrie în seria comediilor spumoase, cu doar cîteva nuanţe tragice. E tragic de-a dreptul. Ceea ce, evident, nu-l face mai puţin interesant, ci dimpotrivă.  

Jasmine – jucată fermecător-îngrozitor, dar măiastru, de către Cate Blanchett – e unul dintre personajele să le spunem tipice, la prima vedere, woodyallen-iene: mai mult decît depresivă, trăind mai curînd o psihoză decît clasica... nevroză; cu singura diferenţă, esenţială faţă de mulţi alţi eroi ai filmelor sale, că aceasta, spre sfîrşitul filmului, nu se vindecă. Ajunge cronică, înspăimîntător de făr-de-sfîrşit. 

Iar motivele care o duc pe încîntătoarea, altfel, Jasmine, la un asemenea deznodămînt, sînt, din nefericire, multe dintre cele universal valabile pentru femeile aflate într-o relaţie – să-i spunem patriarhală – cu un bărbat. Feministele ar considera că Jasmine a greşit cînd s-a măritat cu fermecătorul Hal (Alec Baldwin – în formă, inclusiv fizică, de zile mari), înainte de a-şi fi terminat studiile, şi cînd a ales să stea acasă fără să facă nimic şi acceptînd să fie întreţinută. Ceva mai tradiţionalistele sau mai pragmaticele nu ar judeca-o, însă, pentru unul din visele oricărei femei, inclusiv din vremea de azi.

Blonda cool Jasmine a trăit ca-n basme, pentru lung timp, datorită abilului Hal. Acesta a făcut din ea o răsfăţată, maestră în a arăta distins şi în a-şi îndeplini, cu stil, obligaţiile mondene. Cate Blanchett reuşeşte să creeze o tipologie feminină de frumoasă trendy, cu adaosul necesar de snoabă şi scîrbă. Din felul în care se poartă Jasmine în perioada de aur a căsniciei cu Hal, nu-ţi dai seama cum e ea de fapt. Pare fericită, dar rămîne o aparenţă. La fel şi Hal, pe care-l vezi tratînd-o ca pe o regină, cum se zice, şi aducîndu-i cadouri scumpe – nu ştii unde să-l plasezi. Jocul lui pare impersonal.  

Pe de altă parte, sora lui Jasmine, Ginger (Sally Hawkins), deloc spectaculoasă, dar nostimă într-un fel ieftin, e un personaj în care aparenţele par să concorde cu esenţele: se comportă aşa cum e şi pe dinăuntru, ceea ce o face, pînă la urmă, să sfîrşească într-un mod mic, dar fericit. Woody Allen pare să polarizeze mai clar personajele în filmul ăsta – şi moral, şi social. Iar concluziile lui în privinţa celor bogaţi şi vani vs cei săraci şi deschişi par să fie dintre cele mai simple şi... proletare.  

Dacă în privinţa lui Ginger, lucrurile sînt destul de clare, jocul realităţilor, în cazul lui Jasmine, este interesant. Jasmine, devenită Jeanette, pare să trăiască fericită în propria-i irealitate: dacă, la început, Hal era tot ce părea să fie, odată cu trecerea timpului ies la iveală atît escapadele lui amoroase, cît şi escrocheriile în ce priveşte afacerile. Realitatea aurie a lui Jasmine începe să devină irealitate: ea îşi dă seama, treptat, de acest lucru, dar refuză să-l accepte. Cu alte cuvinte, pare că se face că nu vede adevărata realitate generată de Hal şi că vrea cu orice preţ să creadă că nimic nu s-a schimbat.  

Imaginea ei înconjurată de prieteni din buna societate, într-o casă perfectă, în care totul se desfăşoară după regulile puse la punct ale unui joc la care mulţi tînjesc pare, iniţial, perfectă. Încet-încet, în ea se iţesc tot mai multe crăpături, pînă la dezastrul final. Hal e gata să plece de acasă, se îndrăgosteşte de altcineva. Şi atunci, Jasmine face un gest sinistru, neaşteptat, despre care aflăm tîrziu pe parcursul filmului, care-i dă o cu totul altă consistenţă personajului.

După acest gest, toate raporturile se schimbă, lucrurile încep să se aşeze, inclusiv în mintea spectatorului. Cu high life-ul newyorkez ruinat, Jasmine încearcă s-o ia de la început, în San Francisco, alături de sora ei. Iniţial, situaţia pare să fie... light, filmul pare s-o trateze frivol şi cu umor. Dar toate încercările de felul acesta pălesc, pe parcurs, aşa cum Blue Jasmine nu reuşeşte (pentru că regizorul nu vrea...) să fie o comedie plăcută. Jasmine, de fapt nu victimă, ci vinovată, rămîne în irealitatea ei, complet singură, fără să beneficieze măcar de norocul criminalului Chris din Matchpoint.