Femei în filme de sezon
De mult nu mai e nimic nou în faptul că, în multe povești actuale, fie ele în cărți sau pe ecran, nu mai avem eroi principali, ci eroine. E suficient să ne amintim doar de Hunger Games, cărțile și filmul, și de Divergent, așijderea, în care eroinele salvatoare măcar ale unei părți din omenire sînt Katniss Everdeen și Tris.
În Terminator: Dark Fate (Tim Miller, 2019), ultimul din seria respectivă, salvatoarea omenirii e, desigur, tot o femeie: Dani Ramos (Natalia Reyes), o tînără mexicană. Care nu are menirea asta singură, ci ajutată de Grace (Mackenzie Davis), o combinație de om și robot. Precum și de deja clasica Sarah Connor (Linda Hamilton), eroina celorlalte filme din serie, și ea salvatoarea omenirii, la rîndul ei.
Numai că, de data asta, Dani nu mai salvează omenirea prin maternitate. Nu mai trebuie protejată, precum Sarah Connor altădată, pentru că este un soi de Fecioară Maria; cea care-l va zămisli, păstrînd proporțiile, pe salvatorul omenirii. Nu. Într-o variantă evident feministă, Terminatorul actual ne prezintă un viitor al lumii feminin. De altfel, pe lîngă cele trei eroine, bărbații care apar în film ori sînt personaje secundare și, ca atare, nesemnificative, ori mor foarte repede, ori sînt roboți (e adevărat că robotul personificat de Schwarzenegger, cel din primele serii, acum pozitiv, a dezvoltat, între timp, și niscaiva trăsături umane, precum o conștiință).
Cele trei femei sînt trei tipuri să le spunem marginale de femei, ori corect politic alese: una care pare mai curînd transgender (Grace, cea venită din viitor), una hispanică (Dani) și una de vîrsta a treia (Sarah). Combinația dintre ele se dovedește cea reușită. Nici una dintre ele nu e implicată, ca-n seriile precedente, în vreo idilă. Cu toatele se descurcă pe cont propriu, și-ncă foarte bine.
Cea mai interesantă dintre ele, pentru mine, cel puțin, e tot Sarah Connor. Adică Linda Hamilton, care mai reușește să scoată, rareori, filmul din platitudinea lui. Căci, în afara soluțiilor soteriologice feministe novatoare, filmul nu are altfel, din păcate, nici un haz.
Un al doilea film pe care l-am văzut în perioada asta și care reinterpretează, feminist, povești este Maleficent (Joachim Ronning, 2019), cu Angelina Jolie, Elle Fanning, Michelle Pfeiffer. Iarăși trei femei în trei ipostaze diferite, nici una dintre ele nefiind, pînă la capăt, ce ar fi părut la o primă vedere. Nu numai că Maleficent, în varianta clasică a Frumoasei din Pădurea Adormită, ursitoarea cea rea, personajul negativ, e reabilitată, dar și Frumoasa însăși e mult mai băiețoasă și bătăioasă (fără însă să-și piardă farmecele feminine) și știe să aprecieze diferențele și marginile: regatul ei e cel al zînelor, al creaturilor de toate felurile, înaripate ori ba. Ea nu face diferența dintre acestea și oameni, ba chiar îi unește pe toți. În sfîrșit, regina oamenilor, interpretată de Michelle Pfieffer, e cea care are o judecată dezbinatoare și distrugătoare: vrea să facă lumea un loc strict al oamenilor, în detrimentul zînelor, pe care nu se sfiește să le distrugă, chiar să le extermine. Discursul și demersul ei sînt clar unele extremiste, rasiste etc. Noroc că e un film Disney, așa că singura pedeapsă pe care regina cea rea o primește e transformarea ei într-o capră, ce-i drept albă și destul de drăguță.
Cel de-al treilea film chiar de sezon e primul film de Crăciun pe ecranele neaoșe: Last Christmas (Paul Feig, 2019), cu Emilia Clarke, Henry Golding, Emma Thompson, Michelle Yeoh, o coproducție UK-USA. Are un alt aer decît filmele de Crăciun obișnuite, mult prea siropoase și atît. Are umor și o eroină care aduce întrucîtva cu Bridget Jones (Renee Zellweger) în tinerețe. Kate (de fapt Katarina, fiind o emigrantă din Croația) e o tînără care nu știe încă pe ce lume e și cum să‑și afle locul și destinul. E, ca-n majoritatea filmelor de Crăciun, o variantă de Scrooge feminin, egoistă și incapabilă să se gîndească la binele celorlalți. Impulsivă și făcînd rău fără să vrea.
Recunosc că m-am cam regăsit în personajul ăsta: pe mine sau o versiune – mi-ar plăcea să fie doar așa – mai tînără a mea. Probabil asta e și ideea unui asemenea film, care are și o latură moralizatoare. Să ne recunoaștem și să ne îndreptăm. Partea buna și diferită, repet, față de altele de același gen e că reușește să facă toate cele anterior menționate cu grație, delicatețe și umor. Din mers, fără să insiste sau să se căznească. Rîzînd, fin, și de Brexit, caricaturizînd și o anumită atitudine față de emigranți, dar și pe cea a unui anumit tip de emigranți care nu sînt capabili să-și adapteze cît de cît tradițiile contextului real. Introducînd și elementul de supranatural necesar unui film de Crăciun. Și pe cel de romance. Precum și îndemnul – de ce nu? – spre altruism și filantropie. Și, nu în ultimă instanță, cîntîndu-se pe alocuri.
Toate cele trei filme au fost binevenite, fără să fie formidabile. Mi‑au dat măsura unei lumi vizibil schimbate și a unui feminin vădit mai puternic și mai in charge.