Februarie și micul kitsch
Mult timp, luna februarie mi s-a părut una dintre cele mai insignifiante. Nu se întîmpla mai nimic în ea. Crăciunul și fericirea lui trecuseră, dorința de iarnă cu zăpadă și zburdat se epuizase și ea. Rămînea, mereu, doar un soi de parte de umplutură a iernii, în care, de cele mai multe ori, zăpada se topea și devenea o mocirlă cenușie în care trebuia să înoți.
Doar pe la sfîrșitul lunii începea să se întrezărească cîte un semn de schimbare: primăvara cu dinți și timidă se făcea întrucîtva simțită. Lumina zilei devenea mai puțin mohorîtă și se întrezărea în ea, dacă erai atent, o geană de prospețime. Culorile nu mai erau chiar cele complet terne, dacă erai pe fază puteai detecta nuanțe de roz pal în cenușiul inform. De asemenea, apăreau, exact ca-n literatura idilică despre ei, primii ghiocei. Chiar de sub zăpadă, așa cum n-ai fi crezut, aparent complet inadecvați. Dar, de fapt, la locul lor și îndrăzneți.
Tot pe la sfîrșitul lui februarie, chiar pe vremea lui Ceaușescu, iarna mohorîtă mai era înveselită de apariția mărțișoarelor. Care se vindeau, și atunci, la tarabe. Era o bucurie să te preumbli printre ele, să cauți, cu oarece înfrigurare, ce ți s-ar potrivi. Printre coșarii, trifoiurile și ghioceii de atunci tot se mai ascundeau și altele, mai... posibile. Existau, mereu, animale, din sticlă sau din blană, simpatice, unele drăgălașe și altele înduioșătoare în hidoșenia lor. La fel, fete, zîne ori păpuși, care mai de care mai cochete, cu păr de ață și capete din te miri ce, de la nasturi la scoici.
Scoicile, de altfel, erau la mare trecere. Prin anii 1980 circulau un soi de mărțișoare „fantezie”, gen Fondul Plastic, din scoici și imortele, lipite pe cîte-un petic de pînză mai groasă ori de catifea. În general, între noi fie vorba, urîte. Dar, nu știu exact de ce, dădeau bine, chiar înmînate profesoarelor: erau din materiale naturale și să zicem nonfigurative, așa că-ți puteai da frîu liber gîndului cînd le vedeai și le puteai interpreta după plac.
Tîrziu au apărut și mărțișoarele de argint, care au invadat acum piața. Pe atunci cele mai multe erau din tinichea. Mai toate, în general, nu erau din materiale „nobile” și nu costau cine știe ce. Puteau să mai fie din sticlă, plastic, blană, material, hîrtie. Dar tocmai ăsta era farmecul mărțișoarelor de atunci: rămîneau în liga lor distinctă, nu încercau să fie altceva.
Nu țineau ca, din categoria lor de „obiecțele”, să migreze în cea de „obiecte”. Nu se străduiau să se upgradeze și să devină daruri de preț. Le plăcea să rămînă strict mărțișoare, să fie mici, ieftine, kitsch și inutile. Și, de multe ori, nici măcar „drăguțe”...
Cu trecerea timpului, s-au înnobilat. Efortul lor de parvenire a dus, bineînțeles (căci tocmai asta era ideea) la o creștere a prețurilor. Dar și la o standardizare a lor. A dus la pierderea simpaticei hidoșenii stîngace și asimetrice. Au intrat și ele, cele mai multe dintre ele, cel puțin, cu timpul, în armata obiectelor medii, fără vreun chichirez. S-au aliniat.
Noroc că, între timp, orînduirile s-au schimbat și anii au trecut. A venit, din fericire, revoluția. Și odată cu ea mult contestatele sărbători internaționale. Printre care și Valentine’s Day, Ziua Îndrăgostiților. Sărbătoarea inimii. Mai curînd, a inimilor: fie ele din pluș, turtă dulce, bezea, catifea, plastic, ciocolată și mai ales din blană. Uriașe, pufoase, moi. Dar și hidoase, supradimensionate, diforme, chiar horror, inimi din blană.
Din fericire, într-un mod paradoxal. Pentru că, odată cu apariția lor, cel puțin la începutul fenomenului, ne-am putut întoarce la statutul, mai rudimentar, al obiecțelelor. Nedevenite, încă, obiecte cu normă întreagă.