Fără limită de zîmbit

Zîmbetul este un gest uman universal, deşi disponabilitatea de a zîmbi străinilor variază în funcţie de cultură. În Australia, unde a fi deschis şi prietenos cu străinii este ceva obişnuit, în Port Phillip, o zonă ce acoperă suburbiile metropolei Melbourne, s-au folosit voluntari pentru a afla cît de des zîmbesc oamenii celor pe lîngă care trec pe stradă. S-au pus apoi semne, ca acelea care marchează limita de viteză, prin care li se preciza trecătorilor, de exemplu, că se află în „zona cu 10 zîmbete pe oră“.

Nonsens frivol? O risipă a banilor plătiţi de contribuabili? Primarul Janet Bolitho spune că amplasarea semnelor este o încercare de a încuraja oamenii să zîmbească sau să spună „Ziua bună!“ – urarea standard în Australia – atît vecinilor, cît şi necunoscuţilor, atunci cînd ies pe stradă. Zîmbetul – a adăugat primarul – îi încurajează pe oameni să se simtă mai legaţi unii de alţii şi mai în siguranţă, căci reduce teama de infracţionalitate – un element important în îmbunătăţirea vieţii cetăţenilor.

În efortul de a-i face pe locuitori să se cunoască mai bine, autorităţile oraşului au facilitat organizarea de petreceri stradale. Au lăsat detaliile organizării în grija localnicilor, dar au oferit sfaturi de organizare, au închiriat grătare şi umbreluţe de soare şi au încheiat asigurări, în caz că se întîmplă ceva rău. Mulţi oameni care locuiesc pe aceeaşi stradă de mulţi ani s-au întîlnit pentru prima oară la o petrecere stradală. (…)

Pentru multe autorităţi, atît naţionale, cît şi locale, prevenirea infracţionalităţii este mult mai importantă decît încurajarea cooperării şi a prieteniei între locuitori. Însă – aşa cum afirmă profesorul Richard Layard, de la London School of Economics, în recentul său volum Happiness: Lessons from a New Science – promovarea unei atmosfere prietenoase este mult mai uşoară, mai ieftină şi mai eficientă în a-i face pe oameni mai fericiţi. De ce nu ar deveni asta o prioritate a politicilor publice? Mici gesturi pozitive pot să-i facă pe oameni nu numai să se simtă mai bine, ci şi să se ajute mai mult unii pe alţii. În anii ’70, psihologii americani Alice Isen şi Paula Levin au condus un experiment în care cîteva persoane alese la întîmplare, care dădeau telefon, au găsit o monedă de zece cenţi rămasă de la cel care folosise mai înainte telefonul, iar alţii nu. Tuturor subiecţilor li s-a dat şansa să ajute o femeie să-şi adune un teanc de hîrtii pe care-l scăpase pe jos chiar în faţa lor.

Isen şi Levin au afirmat că, din 16 subiecţi care au găsit o monedă, 14 au sărit în ajutorul femeii, în vreme ce, din cei 25 de subiecţi care nu au găsit moneda, doar unul singur a ajutat-o. Împingînd şi mai departe experimentul, s-a demonstrat o diferenţă asemănătoare în disponibilitatea de a trimite o scrisoare autoadresată, lăsată în cabina de telefon: subiecţii care au găsit moneda au fost mult mai dispuşi să ducă scrisoarea la cutia poştală. Buna dispoziţie îi face pe oameni să se simtă mai bine şi mai dornici să-i ajute pe ceilalţi. Psihologii numesc această stare „a străluci de bunăvoinţă“. De ce nu s-ar ocupa autorităţile de realizarea unor paşi ­mici care pot produce o astfel de strălucire? [...]

(apărut în Dilema veche, nr. 170, 11 mai 2007)

Foto: wikimedia commons