Familie, filme, Crăciun

În filmele de Crăciun, familiile sînt, de cele mai multe ori, prezentate idilic. Dar nu chiar întotdeauna. Și nu mereu în formula „tradițională“: mama, tata, eventual doi copii, vreo doi bunici, o bonă, un cîine etc.

De pildă, chiar într-un clasic al genului precum Miracle on 34th Street (chiar în varianta mai veche, din 1947, în regia lui George Seaton), apare un personaj avangardist pentru vremea respectivă: o mamă singură, angajată într-un post de răspundere. Mrs Walker (Maureen O’ Hara) lucrează la Macy’s, e un soi de manager pentru evenimente speciale, respectată și luată în serios de cei din jur. De altfel, se pare că problema ei e tocmai excesiva seriozitate și incapacitatea de a mai crede în magia vieții. De a crede, în general. Dezamăgită fiind de propria ei poveste, cea a unui soț care a dispărut din peisaj după nașterea copilului, obturîndu-i credința în Prince Charming și în idile, în general. Dar și în orice altă rezolvare miraculoasă a chestiunilor vieții – oricare alta în afara rațiunii și a muncii susținute. Mai grav e că îi transmite această concepție de viață, lipsită de orice atingere a miraculosului, și fiicei ei, Susan. Desigur, tocmai asta e povestea filmului: restabilirea sentimentului miraculosului, a credinței pînă la urmă, prin personajul Santa Claus, alias Kris Kringle (Edmund Gwenn) – o întrupare a transcendentului mai ușor de digerat. Aceleași lucruri, evident, întîmplîndu-se și-n varianta mai nouă a filmului (Les Mayfield, 1994).

Și Christmas in Connecticut (Peter God-fery, 1945) e un film feminist pentru epoca lui. Și în care familia e prezentată neconvențional. Elizabeth Lane (Barbara Stanwyck) e un food critic avangardist: ea scrie despre feluri de mîncare mimînd că e o fericită soție și mamă, posesoare a unei ferme idilice în Connecticut. Succesul cronicilor ei se datorează acestei imagini, care se dovedește a fi compet falsă: Elizabeth știe doar să scrie, și nu să gătească. Rețetele ei fabuloase sînt asigurate de unchiul Felix (S.Z. Sakall, Carl din Casablanca). Și nu posedă nici o fermă, nici un soț și nici un copil, ci locuiește la New York. Cînd proprietarul revistei la care lucrează, Alexander Yardley (Sydney Greenstreet, și el din Casablanca, Ferrari), se hotărăște să-i viziteze ferma, împreună cu un erou de război (Dennis Morgan), Elizabeth e nevoită să însceneze o viață de familie. Găsește ferma unui arhitect prieten care și-ar fi dorit să se însoare cu ea, iar pentru postul de bebeluș împrumută, cu rîndul, niște copii de la femeile din împrejurimi. Desigur, pînă la sfîrșitul filmului se îndrăgostește de-adevăratelea de Jeffy Jones, eroul de război, cu care își va întemeia mult rîvnita familie.

În mult mai recentul Daddy Home 2 (Tata în război cu… tata 2, Sean Anders, 2017), familia are o cu totul altă reprezentare. Fostul și actualul soț al Sarei (Linda Cardellini), Dusty (Mark Wahlberg) și Brad (Will Ferrel) încearcă să fie „co-tați“ pentru Dylan și Megan, copiii lui Dusty cu Sara, acum măritată cu Brad. Pe scurt, tatăl biologic și tatăl vitreg încearcă să-și crească odrasele împreună, în prietenie și armonie. Tatăl biologic e recăsătorit, la rîndul lui, cu Karen (Alesandra Ambrosio), care, la rîndul ei, are o fiică dintr-o altă căsătorie. Dusty e genul musculos și macho, în timp ce Brad e tipul de bărbat (imaginar) pentru care nu masculinitatea e punctul forte, ci pentru care contează înțelegerea, comunicarea și afecțiunea. Primul film din serie se structurează tocmai pe conflictul dintre cele două ipostaze, caricaturizate, ale masculinității, întrupate de cei doi. Dar la finalul lui, Dusty și Brad ajung la o înțelegere și la un anumit soi de creștere în comun a celor doi copii, într-o manieră nonviolentă și nesexistă.

Pînă la urmă, o idee de apreciat și de luat în calcul chiar în realitate (pentru cine poate). Seria nouă e completată de apariția celor doi bunici, dintre care unul are onoarea să fie Mel Gibson (evident, tatăl lui Dusty) – mai macho și mai plin de prejudecăți sexiste decît fiul său, total anti-corect politic. Comicul filmului vine din exacerbarea acestor atitudini, care se opun complet filozofiei de viață a lui Brad, dar și a tatălui acestuia, Don (John Litgow), prezent și el în peisaj. Interesant e că, deși atitudinile macho extreme sînt criticate și satirizate mai direct, cel care dă greș mereu e, de fapt, pacifistul și afectuosul Brad, a cărui lipsă de bărbăție, pînă la urmă, îl face să nu-i reușească aproape nimic altceva decît comunicarea în familie (nu că asta ar fi puțin lucru). Mai grav e că îl crește conform acelorași principii și pe fiul său vitreg, Dylan, care nu reușește să nimerească aproape nici unul dintre popicele de la bowling (cu greu și în cele din urmă – unul) și nu are curajul să sărute o fată decît după revoluționare intervenții.

Și totuși, cel puțin la nivel conceptual, ideologia lui Brad pare a fi una mai bună decît cea a masculinității clasice și conflictuale: ea reușește să stabilească o armonie într-o familie oricum altfel decît „tradițională“.