Familia, celula de bază a corporaţiilor
Am participat, nu cu mult timp în urmă, la o întîlnire cu specialişti în resurse umane, de aici şi din străinătate. Subiectul dezbaterii se referea la resursele aflate la îndemîna top managementului pentru motivarea angajaţilor săi.
Pe un PowerPoint colorat vesel, un „HR manager“ din Statele Unite schiţase un sistem de recompense acordate corporatiştilor, sistem care – ni s-a spus – funcţionează cu succes în ţara sa de origine. Expunerea începea cu cele mai simple exemple de bonusuri acordate juniorilor merituoşi: plata abonamentelor la metrou sau la publicaţiile favorite, decontări ale unor servicii medicale, subvenţia unor activităţi de recreere etc. Treptat, însă, pe măsură ce înaintai cu ochii pe scara ierarhică, ajungînd la directorii de departamente sau la şefii de filiale, răsplata angajaţilor valoroşi lua amploare: abonamentele plătite de firmă la sala de fitness sau la spectacolele de teatru nu mai erau numai pentru angajat, ci şi pentru partenerul de cuplu. Din ce în ce mai mult, recompensele „înghiţeau“ întreaga familie: taxele pentru grădiniţă sau pentru facultate erau plătite de firmă, mai apoi, aceeaşi firmă generoasă plătea abonamente pentru mers cu rudele după tine la spa, la fitness, în concedii sau drumuri de afaceri.
În timp ce imaginile se derulau pe ecran şi entuziasmul haşeristei creştea, două gînduri nu-mi dădeau pace şi mă făceau să comentez, în gînd, subversiv:
1. S-ar fi putut spune, deci, uitîndu-te la „caracatiţa“ gratificaţiilor, întinsă la toate persoanele cu sînge din sînge angajatului, că libertatea unei vieţi personale amenajate după propriile dorinţe o ai doar în stadiul de proaspăt angajat. Pe măsură ce-ţi trece vremea în firmă, pe măsură ce devii mai competent şi mai indispensabil şefilor tăi, familia devine şi ea membră de onoare a corporaţiei. Sub pretextul grijii pe care patronatul o are pentru ca obligaţiile private ale angajatului său să nu-i afecteze randamentul la muncă, familia devine o colonie, sau, mai curînd, o anexă gospodărească a firmei. Îi este fixat, sub formă de bonusuri, un buget pentru sănătate, unul pentru educaţie, altul pentru recreere, i se sugerează cum ar trebui să îşi petreacă timpul liber şi ce şcoli ar trebui să urmeze copiii. Angajatul harnic, conştiincios şi inovativ descoperă în curînd că răsplata oferită de şefi pentru aceste calităţi anulează viaţa şi opţiunile private: soţia ta se va întîlni cu soţia colegului tău la acelaşi spectacol plătit din bonusurile date de firmă, soţul tău se va întîlni cu soţul colegei tale la aceeaşi sală de tenis închiriată de firmă, copiii tăi vor face castele din acelaşi nisip al aceleiaşi plaje închiriate de aceeaşi generoasă firmă. Este exclus, desigur, să te opui acestor dorinţe de a te face fericit cu orice preţ: să spui, de pildă, că zilele libere vrei să le petreci, o dată la cîţiva ani, singur, departe de partener şi de copii. Firma nu plăteşte astfel de extravaganţe. Sau că vrei să decizi singur în ce fel vrei să cheltuieşti măririle de salariu, nu la filme sau spectacole, ci la un whiskey cu prietenii, de exemplu. Să nu fiu înţeleasă greşit: nu sînt împotriva recompensării muncii lucrative, creative, eficiente. Dar aşa cum stăteau lucrurile în PowerPoint-ul vesel, îţi puteai lesne imagina că va veni curînd ziua în care copilul transmite firmei angajatoare ca, la următoarea promovare a părinţilor săi, să nu uite că are nevoie de un iPad şi de o bicicletă roz.
2. Sînt pline manualele de psihologie şi de pedagogie de sfaturi pentru părinţi, despre cum să nu îl facă pe copil dependent de recompense materiale: cum să îi explici celui mic că trebuie să meargă civilizat pe stradă, nu pentru că la capătul drumului îl aşteaptă o bomboană, ci de dragul respectului faţă de ceilalţi participanţi la trafic; cum să îl ajuţi pe fiul/fiica ta să depăşească greutăţile la învăţătură, nu pentru că la sfîrşitul anului şcolar încheiat cu brio îl aşteaptă o vacanţă la mare, ci pentru că doar aşa îşi va găsi un rost în viaţă. Ani întregi ne străduim să îi debarasăm pe copiii noştri de aşteptarea unei recompense imediate şi neapărat materiale, la capătul unui efort depus. O facem degeaba: cînd se vor angaja, vor descoperi că poveştile despre împlinirea spirituală şi mulţumirea sufletească pentru lucrul bine făcut pot cîntări exact cît bomboana pe care o aşteptau atît de nerăbdători în copilărie. Sau cît un concediu plătit de firmă.
Maria Iordănescu este psiholog.