Exerciții de respirație

Cînd părinții mei mi-au așezat în spate primul rucsac pregătit pentru munte, m-am rostogolit ca o țestoasă pe carapace. Era dintre cele cu cadru metalic și avea jumătate din greutatea mea de atunci, la cei 15 ani neîmpliniți. Urma să petrec zece zile cu cortul, undeva în mijlocul pustietății din Vadu Crișului, Bihor, împreună cu colegii de liceu. În primii ani de după Revoluție te descurcai cu echipamentul de munte cum puteai, împrumutînd sau chiar confecționînd lucruri care să te ferească de ploaie. Nu apăruseră încă tricourile tehnice sau pantalonii cu uscare rapidă, nici izoprenul sau sacii de dormit pentru trei sezoane. Nici recipientele de plastic sau pungile sigilabile. Cărai în spate saltele gonflabile grele, pături, pulovere, conserve metalice și celebrele borcane de sticlă cu carne în untură. Cu timpul, în cîteva decenii, toate au devenit din ce în ce mai ușoare, iar eu, paradoxal, tot mai apăsată.

Primele excursii în străinătate le-am făcut mult mai tîrziu. Dacă mă compar cu generațiile mai tinere, cred că am văzut foarte puține locuri din lumea asta. La aniversarea de 30 de ani am plecat singură la Londra, pe urmele lui James Bond. Pînă atunci n-am avut nici măcar un card internațional cu care să pot rezerva o cameră la hotel, rugam mereu pe cineva. Persoana care m-a sfătuit cum să procedez a omis să îmi spună că ar trebui să am și ceva bani pe el, măcar pentru prima noapte. Eu am depus suma în ultima zi și m-am trezit în mijlocul uneia dintre cele mai scumpe metropole din Europa fără cazare. A trebuit să mă descurc găsind altceva cu aproape toate lirele pe care le aveam la mine. Atunci nu era o tragedie, ci mai degrabă o aventură. Ceva despre care să pot povesti ulterior, amuzîndu-mă. La vîrsta de acum, nu m-ar mai distra atît de tare. Nici n-aș mai pleca undeva cu atît de puțini bani la mine, dar la momentul respectiv erau toți. Aș verifica de nenumărate ori greutatea bagajului și conținutul lui, pentru care am liste deja pregătite în funcție de anotimpul în care călătoresc. Aș avea fotografii după toate actele, biletele și rezervările salvate pe toate mail-urile și un plan pe zile cu principalele obiective de vizitat, găsite după ce aș consulta îndelung ghiduri și site-uri de călătorie. Eliminînd posibilitatea oricărei tragedii, nu aș mai vedea totul ca pe o aventură, cu cazare în locuri despre care se spune că sînt dubioase și cu trăit din cornete cu cartofi prăjiți și cele mai ieftine vafe. Nu m-ar mai suna nimeni să afle dacă eu chiar am plecat singură, dacă nu mi-e teamă sau urît.

Mă întreb dacă nu cumva, cu vîrsta, am pierdut capacitatea de a ne bucura de cele mai simple lucruri. Dacă nu facem decît să așteptăm fără încetare, căutînd pretexte de îngrijorare, ca ceva cu adevărat extraordinar să se întîmple, pentru a ne da voie să respirăm, în sfîrșit. Pînă atunci, ne blocăm în construcții de tipul „da, dar...”. Ca și cînd a ne bucura e un drept care trebuie cîștigat, după ce ne-am străduit îndelung. Nu cumva să spună cei din jur că sîntem prea mulțumiți de noi înșine sau că avem o viață revoltător de ușoară. Dar cînd apare ceva rău, o încurcătură cît de mică, un necaz, folosim din plin momentul pentru a ne văita și a poza în cei mai mari ghinioniști din lume.

La începutul lunii octombrie, am făcut o excursie la Napoli. A ieșit mai lungă decît planificasem, din cauza anulării zborului pînă acolo. Dar, mai exact, cred că ar trebui să spun datorită acestui fapt. N-am vrut să renunț la un vis mai vechi, așa că am transformat ghinionul pierderii unor bani în ocazia de a pleca mai repede cu cîteva zile. A doua încurcătură a fost dispariția cazării dorite, găsită după comparații repetate și vizionarea obsesivă a hărților cu obiective turistice. Cineva cred că a luat camera chiar înainte să definitivez eu plata. Dar așa a fost să fie, pînă la urmă am stat într-un cartier ca un decor de film (al lui Sorrentino), cu versuri de cîntece scrise cu lumini pe străzi, să se vadă și noaptea, cu piață în care începe forfota dimineața devreme, cu casa natală a lui Totò în apropiere și Sophia Loren desenată pe un perete, cu cîteva palate vechi, cu o arhitectură spectaculoasă, la care ajungeai intrînd întîmplător prin curți interioare, și cu cea mai bună pasticceria, unde să savurezi un disaronno, să respiri și să te uiți la oameni.

În Italia, lucrurile se mișcă în cadența lor, negrăbite. Mi s-a întîmplat de cîteva ori să nu iau restul pentru că nu bănuiam că există un sertar de monede pe care vînzătorul să-l deschidă, tacticos, după ce ți-a dat într-o primă etapă ce ai cumpărat, apoi banii mai mari. În România, primești totul grămadă, produsul, bonul, bancnotele, monedele, paharul de cafea, capacul, zahărul, lingurița, exclus să mai ai timp să verifici sau să aranjezi ceva, ești prea ocupat să te transformi într-o caracatiță cu tentacule prelungi, driblînd omul din spatele tău, care deja face comanda.

În timp ce urcam pe jos spre locul de belvedere Sant’Antonio a Posillipo, pe străduțe întortocheate, printre scutere și pe sub multe balcoane cu rufe întinse, în dreptul unui geam larg deschis am zărit un domn în vîrstă, pe un scaun, care privea orașul de sus și asculta muzică de operă, netulburat, fără să mă observe. Venind pe faleză, de la Mergellina către Castel dell’Ovo, de la cei de pe mal se auzea „Ti amo“ al lui Umberto Tozzi. Și poate că nu mi-aș fi dat seama atît de repede ce melodie este dacă cuplul din spatele meu n-ar fi început să fredoneze, cu toată inima. Iar sus, la Castel Sant’Elmo, de unde se vede Napoli în toată splendoarea lui inconfundabilă, la una dintre terase se cînta live „Napule è“ – imnul orașului, care era scris și pe strada mea și cu care Paolo Sorrrentino își încheie filmul autobiografic È stata la mano di Dio / Mîna lui Dumnezeu, declarația lui de dragoste pentru locul natal.

Să respiri poate fi cel mai ușor sau cel mai dificil fapt din lume, fără legătură cu greutatea rucsacului cu cadru metalic sau cu rezervările pierdute. Cînd cineva mi-a scris, cu referire la fotografiile pe care le-am postat pe Facebook în Italia, că admiră la mine capacitatea de a mă entuziasma de lucruri comune, mi-am dat seama că, pentru cîteva momente cel puțin, chiar am reușit s-o fac.