Exerciții de bunătate

Avem, pe tot parcursul vieții noastre, cel puțin un „Everest” – sau măcar un „optmiar” – pe care, dacă am reuși să îl urcăm, credem din toate puterile că, în vîrf, ne-ar aștepta o fericire năucitoare și de durată. Dacă am avea acel serviciu, dacă am fi în relație cu o anumită persoană, dacă am slăbi n kilograme, dacă am publica o carte sau am juca într-un film, dacă am putea sta o lună pe plaja cu cel mai fin nisip din lume. Apoi, cumva, dacă nu sînt de domeniul fantasticului sau chiar și atunci, unele visuri devin realitate. Ne bucurăm, ne considerăm norocoși, ne anunțăm apropiații, postăm veștile pe toate rețelele sociale, ca și cînd asta ar fi un pașaport pentru eternitate. Dar trec zilele, săptămînile, lunile și bucuria adevărată și deplină nu mai are aceeași intensitate. Ne simțim ca un copil care vrea în fiecare zi o jucărie nouă și seară de seară altă poveste, deși credeam că sîntem mai maturi de atît. Undeva, am greșit. Poate nu ne-am dorit ceva potrivit pentru noi sau poate n-am fost destul de buni în a face ca lucrul obținut să dureze.

„Anhedonia” definește incapacitatea de a găsi plăcere în activități care înainte o aduceau, în hobby-uri, pasiuni, lucruri pe care cineva le făcea din drag, fără să simtă cum trece timpul. Nu mai savurăm o mîncare delicioasă sau o conversație cu prietenii, o plimbare în pădure sau un proiect finalizat cu succes. Este un simptom asociat unei afecțiuni, cum ar fi depresia, anxietatea sau stresul posttraumatic, iar lipsa somnului suficient sau munca în exces trag și ele balanța în jos. Cei care o resimt se pare că au un nivel scăzut de dopamină, substanța chimică pe care creierul uman o eliberează cînd simțim bucurie, motivație făcînd ceva sau cînd ducem un lucru la bun sfîrșit, cînd cineva ne apreciază munca. Este „neurotransmițătorul stării de bine” și ne afectează comportamentul de zi cu zi, modul în care ne mișcăm sau ne alimentăm. De multe ori, anhedonia e trecută cu vederea pentru că nu e o tulburare propriu-zisă. Îi ajunge din urmă mai des pe cei conștiincioși, care iau asupra lor și problemele celor din jur, considerîndu-se responsabili pentru starea lor de spirit, și încearcă să le rezolve pe toate de unii singuri, pe cei perfecționiști, mereu nemulțumiți de rezultat, cu gîndul la următorul obiectiv. Treptat, ei se uzează ca bateria unui telefon încărcat de prea multe ori, care acum ajunge să se închidă singur, deși aparent mai are 33%. 

Fac parte dintr-o generație care nu a fost învățată nici să se oprească, nici să se bucure de ce a obținut. Mereu e un munte mai înalt de urcat, iar pauzele nu fac decît să încetinească și să ia din concentrare, așa ni s-a spus. Că viața este grea, pe alocuri nedreaptă. Că ceea ce realizăm, nu ceea ce sîntem ne va aduce un loc în societate, bunăstarea financiară și, la momentul potrivit, chiar iubirea. Așa că, după 40 de ani, cînd am început să privim mai atent viața, iar călătoria s-a abătut serios de la ruta inițială și a sfîrșit în fundături de cîteva ori, e posibil să simțim epuizare. Chiar anhedonie, dacă se merge mai departe.

Despre multe lucruri am crezut că, dacă reușesc să le obțin, mă vor face să mă simt ca într-o zi de Crăciun care nu se termină nicicînd. Cît timp am urmat o altă facultate mi se părea că ideal este să fii „student la Jurnalism”, apoi să lucrezi în televiziune și să apari pe sticlă, apoi să scrii în reviste și să vezi lumea citindu-le, să existe în librării cărți cu numele tău pe copertă, să petreci ziua ta neapărat cu cineva anume, să fii liber exact atunci cînd alegi, să te trezești la ce oră vrei și multe altele. Dar marile bucurii au ceva în comun cu marile necazuri – sînt trecătoare. Și asta face viața să fie nu nedreaptă, ci mereu în echilibru. N-ar strica, poate, pentru ca cele bune să dureze mai mult, să reînvățăm să ne bucurăm. Să avem undeva speranța, sau chiar credința, că mereu va mai fi un munte mai mare sau mai mic de urcat și că vom fi în stare să ajungem în vîrf. Iar cînd se întîmplă, să sărbătorim acest moment de parcă ar fi Everestul.

Căutînd să aflu, pentru acest articol, metode la îndemîna oricui de a crește nivelul de dopamină, ce mi-a rămas în minte, înainte de toate, a fost o recomandare simplă: „gesturi care denotă bunătate”. Putem începe cu noi înșine.