Exces de opinii

De oarecare timp, printre „exigenţele“ examenelor naţionale, fie ele de clasa a VIII-a sau de Bacalaureat, apare cerinţa ca elevul să îşi „expună opinia“ în legătură cu un subiect anume. Intenţia pedagogilor este evidentă şi, pînă la un anumit punct, benefică: orice copil sau tînăr, absolvent al unui ciclu gimnazial sau liceal, ar trebui să ştie să îngaime cîteva fraze coerente, logice, expresive, pe o temă dată.

Mă gîndesc că nu-i simplu deloc să formulezi asemenea teme de examen. Mai întîi, trebuie avută în vedere diferenţa specifică dintre „oral“ şi „scris“, respectiv, adecvarea temelor propuse la circumstanţele în care se desfăşoară examinarea – timpul de reflecţie pe care îl au la dispoziţie cei examinaţi şi stilul diferit de expunere. Mai apoi, tema despre care se cere „o opinie“ ar trebui să fie adaptată la vîrsta şi preocupările şcolarului, la posibilităţile lui reale de a avea o opinie pe subiectul dat, în funcţie de experienţele lui intelectuale, culturale, afective etc.

După o rapidă trecere în revistă a modelelor de subiecte aflate pe site-ul Ministerului Educaţiei, pe cele ale comunităţii cadrelor didactice sau în manualele dedicate examinărilor, nu poţi trage decît o singură concluzie: competenţele celor care le-au compus sînt rudimentare şi, în orice caz, inadecvate scopului pe care îl urmăresc.

Am să dau cîteva exemple. La proba orală de limba română, li s-a cerut elevilor să-şi spună opinia cu privire la „impactul modelului asupra unei culturi“, la „exprimarea prin arte vizuale“, la „rolul studiilor critice în formularea unui punct de vedere propriu asupra unui text literar“ sau „despre importanţa lecturii jurnalelor şi a memoriilor.“ Pentru astfel de subiecte, chiar adult fiind cu ceva lecturi şi experienţe în domeniile vizate, ai nevoie de timp de reflecţie, de niscaiva bibliografie la dispoziţie şi, nu în ultimul rînd, de interes real pentru tema dată. Nu oricine are o opinie avizată, demnă de a fi spusă în public, despre memorii şi jurnale sau despre artele vizuale. Şi nu oricine citeşte studii critice despre Harry Potter, ca să ştie dacă-i place sau nu. Un alt tip de întrebare, total inutilă: „Care e opinia ta despre rolul cărţilor în dezvoltarea personalităţii umane?“ Este o întrebare care aţîţă declanşarea unui roi de clişee străvezii, incluse în dădăceala oricărei mătuşi binevoitoare. O întrebare ceva mai potrivită, care ar fi putut avea şansa unor răspunsuri ceva mai originale, ar fi fost, de pildă, „Ce rol are cartea în formarea ta?“ Mi se pare mai firesc să porneşti conversaţia cu un tînăr de 18 ani de la propria lui situaţie, decît să-i ceri direct să facă estimări globale.

Ce tip de competenţe verifici prin astfel de subiecte? Din exemplele date mai sus, în orice caz, se desprind măcar două, la fel de păguboase: 1. Tînărul este invitat să aibă o opinie despre orice mişcă în jurul lui, fără discernămîntul propriilor competenţe. 2. Tînărul este invitat, de asemenea, să sară peste etapa reflexiei, a autoevaluării, a introspecţiei, şi să treacă direct la aprecieri generale.

Dacă toate biletele de examen au avut astfel de subiecte, atunci procentul de 63% a celor care au obţinut certificatul de „utilizator experimentat“ al limbii române este fabulos! Nu ştiu dacă viitorul ţării va suna mai bine cu acest procent, dar, cu siguranţă, viitorul televiziunilor, al talk-show-urilor unde se vorbeşte brambura, despre orice, va avea resurse de tinere speranţe, pe termen nelimitat.

Maria Iordănescu este psiholog.