Examene
Copilul meu dă bacalaureatul. Nu, nu voi începe cu fraze de genul „Doamne, cum au mai trecut anii, mai ieri plîngea în pamperşi…“. Doar că nu pot rezista să-mi aduc aminte de multele examene pe care am fost obligată să le dau, pe cînd eram de vîrsta lui şi mai mică.
Spun „am fost obligată“ pentru că am făcut parte (şi mai fac) din nefericita generaţie a decreţeilor. „Nefericită“, în ce mă priveşte, e impropriu spus: eu, una, am fost, în ciuda epocilor, de fapt, destul de fericită. „Nefericită“ mai curînd generic, la nivel de generaţie, pentru că reprezentanţii ei, fiind foarte mulţi, au tot trebuit să dea examene.
Examene ca orice examene, nu întotdeauna drepte. Bazate, în mare parte, pe memorizare, pe învăţarea pe dinafară (desigur, de multe ori logică, scoţînd ideile principale şi dezvoltîndu-le). Pe un soi de dresaj emoţinal şi intelectual al copiilor de atunci ca să fie capabili să facă faţă acestor examene. Şi, desigur, pe o industrie de meditaţii (care se menţine şi azi).
Primul examen era cel numit treapta I. Între clasa a VIII-a şi a IX-a. De intrare la liceu. Pe ăsta, în general, îl trecea toată lumea. Doar că depindea în ce fel de clasă intrai după aceea. La Mate-Fizică sau la Mecanică. Era o chestiune de prestigiu, atunci. Astăzi, retrospectiv, văd, cu umor şi ironie, că relevanţa clasei în care te aflai, fie ea de Mecanică sau Mate-Fizică, era aproape nulă. Dacă e să judecăm după rezultatele ulterioare ale elevilor din ambele tipuri de clase, asemănătoare între ele, orgoliile vîrstei par derizorii. Dar atunci erau esenţiale. Şi am luptat acerb pentru ele, învăţînd, învăţînd, învăţînd…
La treapta a doua, cu atît mai dihai: nu aveam de gînd să pic examenul şi să ajung „în producţie“. Ameninţarea cu viaţa reală a epocii era mult mai gravă decît pierderea prestigiului. La treapta a II-a mă mutasem deja la o clasă de uman, care pe atunci se numea Filologie-Istorie, la Şcoala Centrală („Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci). Treapta se dădea la română şi la istorie. Dacă la română era OK, scriam comentarii, citeam critică (şi nu mai era ca în clasa a VIII-a, cînd circulau cîteva comentarii standard care se învăţau pe dinafară), la istorie n-aveai cum să nu memorezi. Desigur, făceai sinteze, scoteai idei principale, dar trebuia să ţii minte o mulţime de ani şi date (printre care şi unele legate de Congresele PCR şi de directivele lor).
Am luat şi această treaptă, cu bine. Îmi aduc însă aminte cum colege de-ale mele, mult mai citite şi mai culte decît mine, au picat examenul, ajungînd la seral: nu avea importanţă ce ştiai în general şi ce cultură generală aveai, ci cît de adecvat te pregăteai pentru examenul respectiv. Noroc că, într-o societate în care (aproape) totul se negocia, iar ce se spunea nu se întîmpla întotdeauna şi în realitate, în clasa de seral în care au fost repartizaţi foştii mei colegi picaţi la treaptă nu lucra, cred, nimeni: mai toţi aveau adeverinţe formale, de care le făcuseră rost părinţii.
La bacalaureat, ca să ne întoarcem de unde am plecat, era chiar formal. Se copia şi se colabora. Eu nu am copiat, dar am colaborat. Ţin minte că la istorie am vorbit în linişte cu colega din faţa mea, mi-a spus ce nu ştiam şi, cumulînd informaţiile de la ea cu propriile-mi cunoştinţe, am luat 10 (!).
Toate gîndurile astea mi-au venit, cum spuneam, văzînd cum dă bacalaureatul copilul meu. Subiectele lui sînt mult mai uşoare (din punctul meu de vedere), mai sistematice, axîndu-se mai puţin pe memorizare şi cu foarte multe variante la alegere (dacă nu ştii un subiect poţi face altul, şi altul).
Cred că subiectele de acum sînt mai umane. Desigur, se poate încinge o întreagă discuţie despre avantajele şi dezavantajele memorizării şi ale scrisului de sinteze interminabile. Noi, decreţeii speriaţi şi dresaţi de examene, deveniserăm buni la scris şi ştiam să învăţăm pe dinafară. Dar aveam (şi am rămas cu) infinite tare orale: eu, una, şi acum, am o frică exagerată de a vorbi în public, nu ştiu să argumentez.