Evenimente care ne-au zguduit
În copilăria mea, anii care veneau, pentru mult timp, păreau la fel și fără evenimente care să ne zguduie. Cu excepția, totuși, a cutremurului din 1977, care ne-a zguduit, la propriu, viața de toate zilele. Cînd eram mică, mi se părea chiar firesc să nu se întîmple mare lucru ieșit din comun, lumea minusculă și închisă mi se părea singura posibilă: eram cît se poate de mulțumită în căldarea pe ai cărei pereți nici nu putea fi vorba să mă cațăr ca să arunc o privire și unei alte lumi. Acolo era spațiu destul, puteam să mă plimb de colo pînă colo prin apa stătută pe care, desigur, eu n-o percepeam ca atare.
Cutremurul din 1977 a fost primul eveniment important și nefericit pe care l-am trăit. Eram mică, dar mi-l aduc aminte foarte bine. Îmi amintesc înfiorătoarea zguduială pe care nu știam cu ce s-o asociez, mă gîndeam că vecinii fac ceva dubios. Îmi amintesc coborîrea în trombă pe scările blocului pline de cioburi, în beznă, ca într-un coșmar. Precum și mulțimea de oameni în capoate și pijamale adunați în fața blocului, vorbind mai toți odată, într-un ininteligibil zumzet colectiv. Apoi senzația de frică, acută și irațională, pentru prima dată. Care a ajuns, în cele din urmă, să se manifeste ca rîs isteric. Și sentimentul de absurd și neînțelegere pe care l-am avut cînd sunam la unul dintre frații bunicului meu și telefonul suna lung și a gol: blocul se prăbușise... Poveștile de după și apoi situația restaurărilor povestită de inginerul Gheorghe Ursu, disidentul și eroul, care venise la noi în vizită și ne spunea cum stau lucrurile, de fapt.
Am dezvoltat poate prea mult povestea cutremurului, pentru că am vrut să trec în revistă evenimentele ieșite din comun pe care generația noastră, a decrețeilor, le-a trăit. Ideea mi-a venit de la afirmația unui prieten, la începutul pandemiei, că generația noastră, spre deosebire de cele ale părinților și bunicilor noștri, care au trecut prin război și apoi prin închisorile comuniste, nu a prea trăit asemenea momente, ci a avut, în general, o existență pașnică. Pandemia ar fi cumva prima asemenea situație pe care am trăit-o, mai ales pe termen lung și la scară mondială.
Dar, cum spuneam, situații pe muchie de cuțit, pe viață și pe moarte – desigur, altfel –, au mai fost. După cutremur, a fost Cernobîlul. E adevărat, nu l-am trăit chiar din inima lucrurilor. Dar am fost destul de aproape, prea aproape. Și simțeam destul de acut teroarea, amenințarea care plutea în aer. Am simțit-o ca pe o îngrozitoaare arsură în propriul stomac cînd mama ne-a administrat iod nediluat, ca să ne ferească de efecte secundare. Și ca pe o povară a vieții de toate zilele, cînd trebuia să ieșim acoperiți și cu pantofi cu talpa groasă pe care îi lăsam la intrare. Și, mai ales, cînd ștergeam motanul pe lăbuțe cînd se întorcea din peregrinările lui de cartier.
Cel mai important eveniment, de astă dată chiar istoric, al vieților noastre a fost revoluția. Nu numai seara de 21 decembrie, în care puteam cu siguranță să murim, deși pe vremea aceea eram atît de plutitori încît nici nu ne-am dat seama de pericole. Nici numai zilele de după, în care au murit absurd atîția oameni, în care se trăgea de unde nu te așteptai, erai veșnic amenințat și fără apărare, într-un aparent haos în care abia acum se face lumină. Ci și zilele, lunile de dinainte de decembrie 1989, în care se strînsese șurubul atît de tare, lucrurile o luaseră atît de apăsat razna încît parcă simțeai, fără să-ți exprimi asta explicit, că nu se mai poate așa, că o să explodeze buboiul. În care te simțeai tot mai mult ca-n Orwell, fără ca măcar să-l fi citit (eu, una, pe atunci). Cînd îți ajunseseră prea aproape de os frigul și foamea, aproape că te învinseseră. Și, poate mai grav de atît, începuseși (cel puțin eu, studentă fiind) să-ți dai seama de lipsa libertăților, de îngrădirile care nu-ți permiteau să ai opțiuni profesionale reale, să ieși din țară; de faptul că erai supravegheat, că sistemul te pîndea la cotitură ca să nu-l fentezi (de pildă, ca să intri în Partidul Comunist Român sau să devii informator).
Și apoi, noaptea de 21 decembrie în sine: sentimentul înălțător pe care, probabil, n-o să-l mai trăiesc niciodată, exaltarea amestecată cu inconștiența fericită: te simțeai nemuritor, moartea nu conta, nu te putea ajunge, deși vedeai explicit cum se murea în jurul tău. Fuga, ca prin vis, din piață, după 12 noaptea, pe bulevardul Carol, ca să supraviețuiești, dar, în același timp, incapabil să percepi primejdia reală. Sentimentul de incredibilă solidaritate cu cei prezenți acolo.
Și, deloc în ultimul rînd, datorită eroilor de la revoluție, privilegiul de a începe o viață liberă. Pe care să ți-o poți planifica, în care să poți alege ce vrei să faci. După ce am trăit înainte – un mare privilegiu. Așa că nu ne putem plînge că nu am avut parte și noi, decrețeii, de cîteva evenimente zguduitoare în neînsemnatele noastre vieți. Pînă ca mizerabilul 2020 să vină peste noi cu pandemia lui. Ceea ce nu ne împiedică să ne dorim un 2021 mai șters și mai lipsit de șocuri și apocalipse.