Evadări în absolut
Înotul în mare a urmat celui din piscină. Marea, așa cum am mai scris, era unul dintre puținele locuri care o rupeau cu limitele, care le desființau. Care îți permitea să devii curajos și să îndrăznești cu privirea dincolo de ele.
Înotul, însă, te făcea să îndrăznești și altfel decît cu privirea: mai direct. Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările. Cel puțin asta era senzația, poate nu chiar atît de concret formulată. Chiar dacă, înotînd așa, nu puteai să ajungi undeva, măcar aveai curajul să forțezi niște linii imaginare. Care te cam ținuseră într-un loc toată viața. Cu atît mai mult în România comunistă, în care erai bine împrejmuit și încartiruit. În care nu puteai să treci de contururile țării tale, care, la orele de geografie, păreau imaginare și de joacă. Dar care, în realitate, erau cît e poate de adevărate, de dure și de inflexibile.
Da, în copilărie posibilitatea depășirii limitelor pe care ți-o oferea marea născuse mituri. O dată, conștientizarea granițelor despre care mai vorbisem: cum am mai scris, cînd eram mică am întrebat, firesc, dacă dincolo de mare mai e ceva. Mi s-a spus că e Turcia. Poate că atunci a fost a doua conștientizare (după călătoria în Iugoslavia, unde aveam rude, pe la 2-3 ani) că mai există și alte țări pe lîngă România (de altfel, și „România” însemna, de fapt, doar cîteva locuri din București, de prin jurul Parcului Tineretului, Sinaia și Mangalia, cu un mic ocol prin Cîmpulung Muscel). Că există locuri în care oamenii vorbesc altfel decît noi (la Novisad plîngeam cînd vorbeau bunicii mei de acolo și le spuneam să vorbească „normal”), au obiceiuri diferite și, una peste alta, lucrurile arată și se întîmplă diferit.
Cînd i-am întrebat pe ai mei cum se poate ajunge în Turcia, mi-au spus povestea, pe care am mai pomenit-o, de altfel, cu salteaua plutitoare. Că te poți întinde pe o saltea, te lași în voia mării și, peste noapte, pur și simplu te trezești în Turcia. Așa, granițele și trecerea lor au devenit o chestiune mitologică. În loc de una politică și dureroasă. Posibila sau, mai curînd, imposibila plecare-n Turcia stătea aproape pe același plan cu venirile Zînei Mării cu cadouri pe lămpile din camerele de la hotel: și una, și cealaltă te duceau cu gîndul la spații de necuprins, chiar și cu gîndul.
Revenind, însă, la înotul propriu-zis: evident că înaintarea chiar dincolo de geamandură nu te putea duce niciunde. Dar, atunci cînd te avîntai cît de cît în larg, chiar în ritmul prea prudent al mișcărilor reglementare de bras, aveai senzația posibilității și a unei oarecari puteri. Posibilitatea și puterea de a înainta în spațiul dintre. În spațiul dintre țărmul cunoscut și cel care promitea măcar ițirea necunoscutului.
La fel se întîmpla și la munte. Cînd urcai, chiar și la Cota 1400, dar cu atît mai mult mai sus, aveai aceeași senzație de libertate și de posibilitate. Sigur că nu ajungeai în altă țară, liberă, tot cățărîndu-te așa. Fie că urcai pe Jepi ori pe la Cabana Naturaliștilor. Dar aveai senzația, ca și atunci cînd înotai în mare, că ți-ai depășit limitele. Urcușul ăsta prin locuri care semănau cu cele pe care le vedeai prin SF-uri ca fiind de pe alte planete, spre înălțimi tot mai nebănuite, era, pînă la urmă, un drum spre cer. Era o îndrăzneală spre ceea ce credeam, pe atunci, că ar putea fi absolutul. Către cît știam – sau mai curînd simțeam – despre transcendent. La fel cum la mare ne ademenea linia orizontului, locul ei de întîlnire cu cerul, la munte ne atrăgeau crestele pierdute în nori: locul în care munții se intersectau cu văzduhul.
Interesant e că, pe vremea de atunci, mai curînd evadam în absolut decît în alte lumi din realitate. Acolo, dacă era să plecăm, ajungeam ca nașa mea Zizi care, așa cum am mai povestit, a plecat în Austria pe cînd aveam vreo 5-6 ani. Odată plecată, a fost ca și cum ar fi trecut într-o versiune a lumii celeilalte. Ne scria de acolo, ne trimitea chiar pachete, dar nu credeam c-o s-o mai vedem vreodată.
Înotul, ca și urcatul pe munte, îți dădea, cum am mai spus, senzația de libertate și de putere. Deși practicîndu-le nu ajungeai într-un loc liber la modul concret, exercițiul lor în sine te făcea să te simți descătușat și puternic. Îți dădea o altă dimensiune a lucrurilor. Da, era o eliberare înăuntrul bulei, în interiorul închisorii, una circumscrisă. Dar avea profunzime. Și te ajuta să evoluezi, fizic și, mai ales, spiritual, înspre cît puteai duce din libertate și necuprins.