Eu şi sculele

Mi s-a prăbuşit dulapul cu haine. Ce-i de făcut. Găsesc un meşter. Şi meşterul mă duce la Dedeman. La Dedeman nu aveau nu ştiu ce cuie, şi nu taie fierul. Mă întreb cît te costă să pui un punct de tăiat materialele. Să umbli aiurea cu ditamai fierul prin Bucureşti e ţigănie. Dar asta e. Mergem la Hornbach şi acolo ce luaserăm la Dedeman aruncăm fiindcă nu mai conta. La Hornbach am găsit exact ce căutam. Adică, nişte „umeri“ de fier pe care să reazem bare. Nemţii se gîndiseră ca „umerii“ ăia să aibă urechi în toate părţile. Incredibil. Nemţii ăştia, bre. Şi chiar dacă am aruncat la coş vreun milion şi jumătate, banii băgaţi în improvizaţii, m-am bucurat că am găsit ce-mi trebuia la Hornbach. Trebuia să pierd bani ca să înţeleg că pentru inşi ca mine, nepricepuţi la tehnică, e bun un neamţ.

De atunci visez că-mi voi lua scule de acolo şi mă voi pune să-mi fac afacerea mea. Şi încă ceva: poţi lua două cuie dacă ai nevoie de două. În alte părţi te cari cu duzina sigilată. Nu mă pricep la nimic şi uite că acum ştiu totul. Asta cred că e şi esenţa negustoriei – să-ţi dea la îndemînă nu numai „sculele“, chestiile dorite, ci şi „aripile“ imaginaţiei. Ce sens are imaginaţia între scule? Maximă. Şi acum îmi dau seama că sînt mai sigur pe pămîntul acesta. Angst-ul cu mezelurile. Norilor cu piaţa&restul. Hornbach-ul cu sculele. Mi-e bine în ţara asta românească, dacă e populată nemţeşte.