Eu, clientul
Cîte coate om fi bătătorit şi cîte scaune om fi lustruit prin crîşmele oraşului cu prietenii noştri! Avem localuri şi locuri preferate şi, împreună cu ele, pe oamenii care ne servesc. Unii ne-au devenit aproape prieteni – ne cunosc bine, ştiu ce şi cum mîncăm şi ce şi cum bem. Alţii vor rămîne etern indiferenţi, cu priviri abstrase, mult deasupra turmei de consumatori, masă amorfă, gălăgioasă şi cicălitoare. Mare lucru să reuşeşti să prinzi privirea unui asemenea om, atunci cînd ţi-ar mai trebui un strop de sare pe masa aia sau încă o sticlă de bere.
Cel mai tare mă sperie tinerii ăia munciţi de le trece os prin os care servesc prin marile fast-food-uri. Un instructaj sumar le spune să zîmbească neapărat celui care-şi comandă copanele prăjite; fie el adolescent care a strîns bani de un meniu cu încă un coleg, fie cine ştie cărui hămesit abia ieşit de la muncă şi fără nimic în frigiderul de acasă, fie burtosului care iar a ieşit la McDonald’s ca la Capşa. Trebuie să zîmbească. După ce omul din faţa lui comandă ceva, spune o poezie repezită cu „sosuri, mare sau mic, aici, la pachet?“. În spatele lui, o sumedenie de colegi la fel de obosiţi prăjesc, împachetează, scurg de grăsime diverse porţiuni dintr-un pui şi beţişoare aurii de cartofi. Totul extrem de eficient. Omul din faţă îţi ia banii, îţi dă restul, îţi întinde mîncarea şi-ţi urează ceva drăguţ, poftă bună sau aşa ceva. În secunda doi te-a uitat. Şi e normal să fie aşa.
De partea cealaltă, sînt chelnerii ăia vechi care au supravieţuit de pe vremea lui Ceauşescu. Da, exact ăia pe care îi mai găseşti prin crîşme uitate într-o buclă de timp prin oraşul ăsta mare. Crîşme cu feţe de masă albe care stau singure în picioare după milioanele de apretări prin care au trecut. Rărite pe la colţuri, lucioase pe alocuri. Cu frapiere lîngă mese, din alea clasice de tablă argintie. Cu scrumierele albe cu dunguţă albastră ca la hotelurile optzeciste de la mare. Chelnerii ăştia bătrîni sînt cei care te servesc cu o ciorbiţă, muşchiuleţ, murăturele în saramură, nu d-alea în oţet, prăjiturică şi ţuiculiţă. Care de regulă au rămas nasoale, tot ca pe vremea lui Ceauşescu. Şi mici. Şi zgîrcioase. Pentru că bucătăreasa în halat alb pătat s-a născut supărată. Chelnerii ăştia bătrîni vor deschide cu o mînă fermă pe ale cărei degete are ghiulurile tinereţilor lui de dandy, eheee, de cînd servea prin Calul Bălan din Neptun, ei vor deschide, zic, sticla ieftină de vin alb pe care o vor turna onctuos, un pic numai, să guste bărbatul mesei poşirca şi să dea okeiul.
Îmi plac localurile astea, nu mă întrebaţi de ce. Nu că aş avea cine ştie ce nostalgii. Nici că mă încearcă vreun soi de masochism. Intru pur şi simplu în ele aşa cum mai intru în merceriile care vînd aţă şi degetare sau în magazinele care vînd artizanat; ştiţi, butoaie miniaturale de lemn pirogravat şi păpuşele necăjite îmbrăcate olteneşte sau ardeleneşte.
Mai e un local d-ăsta fantomă undeva foarte aproape de Pitar Moş. Îl ştiu de cînd mă ştiu. Mîncarea a fost întotdeauna oribilă, iar interiorul arată, cu trecerea anilor, pustiit. Arată ca un suflet de mahmur. În locuri d-astea, o cinzeacă de ceva alcool arată diferit la fiecare comandă. Depinde cît de tare i-o tremura mîna chelnerului, care e mai afumat decît toţi clienţii (vreo doi) la un loc. E afumat şi demn. În locurile astea se strîng suflete asemenea. Numai aici un tataie beţivan poate să toarne nişte picături din Sîmbureştii pe care-i bea, direct pe mocheta buclată odinioară, roasă acum, decorată cu florile căcănii ale altei lumi. Toarnă vinul de sufletul maică-sii de care şi-a adus acum aminte, pezevenghiul. Chelnerul cu care se ştie de-o viaţă îl priveşte duios. Îi scutură de pe masă, cu şervetul, nişte firimituri imaginare.
Intraţi într-un loc din ăsta. Dacă sînteţi foarte tineri n-o să vă spună nimic. Dar dacă aţi apucat măcar adolescenţele pe la finele anilor ’80, hai, început de ’90, ştiţi despre ce vorbesc.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.