Eroism

Cînd a izbucnit războiul din Ucraina, pur și simplu nu am putut să-l accept. Logica mea era doar cea a păcii și nu puteam concepe cum de nu s-a găsit o cale de înțelegere. Nu eram în stare să pricep, atunci, că acest lucru nu era posibil pentru că una dintre părțile implicate nu voia asta, că alegea, deliberat, logica forței și a războiului. Nu puteam înțelege că există situații în care logica păcii pur și simplu nu poate fi aplicată, nu funcționează.

Cînd războiul s-a extins și s-a prelungit, devenind realitatea noastră cea de toate zilele, am învățat să văd și altfel lucrurile. Am intrat cumva în logica lui (fără să renunț, însă, în vreun fel, să cred că a păcii e cea normală). Am înțeles că oamenii din Ucraina nu au avut de ales și că singura lor cale de supraviețuire era lupta. Am priceput că-n anumite situații, chiar în lumea secolului 21, care părea civilizată, tolerantă și pașnică, uneori singura soluție posibilă e cea a confruntării fizice, directe.

Am înțeles asta. Și am mai înțeles că această nouă, crudă și neașteptată logică scoate la iveală alte valori, de care aproape uitasem. Pe care le trăisem, la altă scară, păstrînd proporțiile, și noi, la revoluție: curajul, abnegația, chiar vitejia pe care o luam în rîs în compunerile de pe vremuri de la română. Toate la un loc fiind componentele unei atitudini și ale unui comportament despre care aș fi crezut că pot fi întîlnite doar în romane. Și anume, eroismul.

Cu ocazia acestui nefericit și înfiorător război am (re)descoperit eroismul în viața cea de toate zilele. Un comportament ce-mi părea livresc și olimpian a devenit, brusc, cît se poate de uman în situația dată. Ucrainenii invadați, începînd cu președintele lor, au dovedit pur și simplu eroism în aceste circumstanțe absurde, imposibile și, totuși, reale. Poate că sună pompos, dar asta e: ne-au reînvățat eroismul. Ne-au dat o lecție, lecții continue de fapt, de eroism. Oamenii din Ucraina, oameni ca și noi, trăiți în logica păcii și a stabilității, a micilor și benignelor ritualuri cotidiene, au devenit, peste noapte, eroi. Au fost nevoiți să o facă. Dar, în același timp, au ales acest comportament: și-au apărat chiar fără arma în mînă un „acasă” al lor, au fost solidari, loiali, neînfricați. Și-au apărat locul lor pînă la moarte. În mod firesc. Ca și cum ar fi fost de la sine înțeles.

Și chiar așa a și fost. Întreaga mea logică pacifistă și antinaționalistă s-a cam făcut praf și pulbere în contextul ăsta. Da, cred în aceleași valori la modul teoretic, nimic nu s-a schimbat. Dar ce te faci cînd practica îți oferă cu totul altă realitate, cînd un agresor din cele mai negre coșmaruri dă iama peste tine? Într-un mod mai mult decît concret, vine peste tine și vrea să te extermine: pe tine, pe copiii tăi, pe părinții și bunicii tăi, pisica și cățelul tău. Tot ce-nsemna normalitatea vieții ăleia de care aproape că am uitat în perioada asta, cea construită în logica tolerantă și pacifistă. Ce poți face decît să aperi toate astea chiar cu prețul vieții, cît te pricepi? Și să fugi ca să salvezi pe cine și ce se mai poate, inclusiv ce a mai rămas din propria-ți viață.

Eroi au fost toți cei agresați în această absurdă și crudă confruntare. Eroi au fost toți cei care i-au căzut victime, printre care atîția copii. Eroi au fost ucrainenii care au stat în adăposturi zile întregi sub bombe. Cei care au străbătut kilometri ca să-și salveze copiii. Cei care au rămas în casele și gospodăriile lor, cu orice preț. Cei care au făcut cocktailuri Molotov și le-au aruncat în agresori. Cei care s-au așezat în fața tancurilor cu mîinile goale. Cei care au ieșit să protesteze în orașele ucrainene ocupate fără să le fie teamă că pot fi împușcați.

Femeile care au rămas să lupte. Femeia care a murit hrănind cîinii dintr-un adăpost. Toți oamenii din Mariupol care au fost supuși unui regim, practic, de exterminare. Femeia din maternitatea bombardată de acolo care a reușit să nască și apoi a murit. Băiețelul care a reușit să ajungă singur la graniță și să o treacă. Doctorii care s-au ocupat de copiii bolnavi de cancer prin subsoluri. Profesorii care au făcut lecții online cu copiii în cele mai drastice condiții. Părinții care s-au străduit să-și păstreze copiii întregi la minte în condiții imposibile. Ucrainenii care i-au oblojit pe soldații ruși capturați. Și cei din hotline-ul care le-a răspuns părinților ruși ce-și căutau copiii trimiși anapoda la război. Reporterii care au relatat și relatează conștiincios. Ziaristul care și a pierdut viața.

Fiecare protestatar rus, care și-a pus libertatea și chiar viața în pericol pentru adevăr și dreptate. Care a arătat că există curaj și acolo și opoziție față de Putin, că nu sînt în nici un fel toți rușii o apă și-un pămînt. Voluntarii de peste tot care i-au primit cu atîta căldură și devotament pe refugiați. Toți cei care au dovedit că binele își găsește locul în cele mai îngrozitoare situații. Că valorile cîndva îngropate și care deja păreau din altă lume își au o acoperire reală. Că oricît de agresiv și perfid e răul, binele își găsește, mereu, căi de acțiune. Că nu sîntem, noi, oamenii, chiar atît de fără speranță.