Eroii, lăstare mici şi fragi

Pe forumul dascălilor găzduit de Ministerul Educației e zarvă mare: se caută cu înfrigurare Cartea serbărilor școlare scrisă de Vasile Poenaru, tipărită de Editura Coresi și premiată de Asociația din București a Uniunii Scriitorilor din România.

Cartea conține poezii și scenete prin care sînt omagiate diverse personaje importante din viaţa şcolii sau a familiei, sînt descrise felurite reuşite şcolare, precum și momente de intensă bucurie, prilejuite de sărbătorile laice sau religioase. Iată cîteva exemple.

Primul pe lista omagierilor școlare este învățătorul. (În fiecare an sînt compuse sute de versuri pe care copiii sînt invitați să le recite la serbările școlare în semn de mulțumire pentru cei care le-au fost primii dascăli. În general, sînt compuse de învăţători…) Versuri calde, sensibile, emoționante: „Și mereu cînd spunem A / Chipul drag în gînd ne-apare / Blînd și cald, o dulce stea: / Doamna noastră-nvățătoare“, „Doamna noastră a știut / (…) / Să aducă pas cu pas / Literele-n fața noastră, / Și în suflet ne-au rămas / Cu privirea ei albastră“. De fiecare dată cînd am fost martoră la un astfel de moment, m-am întrebat cum anume, mai exact, se petrece secvența pregătitoare, cea în care învățătoarea îl anunță pe copil că urmează să îi aducă niște „modeste“ laude pe scenă. Dar, în fine, să nu intrăm în detalii stingheritoare…

Mai apoi, dăm peste niște versuri demonstrative: copiii descriu în rimele compuse de domnul Poenaru cunoștințele pe care le-au asimilat la clasă. De exemplu, culorile: „Admir și portocaliul / Îl numesc oranj în zori…“ (de ce?), „Cinste ei, culoarea galben / Soarele ce dă lumina“, „Seara, violet e cerul, / Cînd mă plimb cu bicicleta, / Şi iubesc, din cauza-asta, / Floarea zisă Violeta“. Sau literele: „Eu sînt L, un lup laş, moale (sic!), / Un lup lin (sic!), căci cum se ştie, / Nu atac la drumul mare / Decît cerbii de hîrtie“.

Urmează scenetele: prima dintre ele porneşte de la celebra poveste a celor trei purceluşi. Doar porneşte, fiindcă de ajuns, firul narativ ajunge într-un cîmp de bălării. În povestea autorului român, pe lîngă cei trei purceluşi, mai sînt: trei iepuraşi care nu au alt rol decît acela de comentatori uşor euforici, dar soporifici, ai evenimentelor şi mama purceluşilor, căreia vînătorul i se adresează cu „draga mea“. Purceluşii vor să se facă mistreţi, lupul nu atacă animalele din pădure, „se fereşte chiar şi să deranjeze“, vînătorul are putere fiindcă munceşte, iar lupul nu, fiindcă fură, minte şi înşală, iar după ce cade în oala cu apă fierbinte, este uns cu alifie de purceluşi, sub promisiunea că nu o să mai facă. În final, mama pleacă şi ea de acasă ca să rămînă în pădure cu purceluşii fugari, în căsuţa construită de cel mai mic dintre ei. Şi dansează toţi.

A doua scenetă este mai complexă: un caz dramatic. Ionuţ este un copil care nu şi-a cunoscut tatăl, iar mama este o femeie de afaceri. Are rezultate slabe la învăţătură, fiindcă mama nu se ocupă. Mama este chemată la şcoală de dirigintă. Portret tipic de capitalist veros, care suge sîngele poporului: proaspăt coafată, haine de firmă, maşină de lux, telefon mobil, arogantă şi „rece“, ţipă la dascălul modest care nu are maşină şi nici telefon mobil, doar pe cel fix al şcolii. Are însă mult timp, atît de mult că îl caută pe tatăl lui Ionuţ şi i-l aduce acestuia pe post de cadou de Ziua Copilului. Tatăl este îmbrăcat în costum, are cravată şi cămaşă şi îi strînge în braţe, în final, pe mamă şi pe fiu.

A treia scenetă aduce confuzia totală: celebrul peştişor de aur este, de fapt, Crăiasa Pădurii care este, de fapt, o pasăre multicoloră; pescarul este, de fapt, vînător şi este certat zilnic de soţie că îi aduce ciuperci, în loc de animale cu grăsime (firesc, zic eu, fiindcă domnul este vînător, totuşi, nu horticultor); soţia lacomă vrea de la Crăiasă, pe lîngă rochii şi palate, armate imense cu care să învingă duşmanii, duşmani pe care nu-i cunoaştem, fiindcă ea e o femeie săracă, dintr-o pădure. Crăiasa îi îndeplineşte dorinţele, dar soţului i se face frică să se întoarcă acasă la nevasta avară şi se sinucide. Îl învie Crăiasa. Şi-l trimite înapoi la nevastă, care, văzîndu-l însîngerat, îl preferă totuși aşa, sărac şi cinstit, decît mort.

A patra povestire este cea care anunţă vestea cea mare: multiculturalismul s-a născut la sat. Un sat românesc. Moş Gheor­ghe este văduv. Are şapte copii, toţi plecaţi în străinătate, unde şi-a făcut fiecare o familie. Vin acasă de ziua tatălui, care este şi Ziua Marii Uniri: 1 Decembrie. Şi îi spun lui Moş Gheorghe să îşi aleagă ţara în care ar vrea să trăiască: Franţa, Marea Britanie, Statele Unite, Argentina, Germania etc. Moş Gheorghe nu vrea şi începe să plîngă. Atunci, francezul, englezul, americanul, spaniolul hotărăsc să se mute ei în România şi să deschidă care o fermă, care un spital, care o şcoală etc. Moş Gheorghe cîntă împreună cu popa imnul ţării.

După o astfel de istorisire, nu poate urma decît un singur lucru: poeziile patriotice. Ca de obicei, un lung şir de cuvinte bete, departe de orice pagină serioasă de istorie: „Vă amintiţi? Mureau eroi / În Decembrie 22. / Atunci, de joi şi pînă vineri / Mureau eroii cei mai tineri / Eroii noştri cei mai dragi, / Au fost lăstare mici şi fragi“.

Reamintesc, această carte a fost premiată de USR.

Maria Iordănescu este psiholog.