Epopeea Parcului Natural Văcăreşti

8 martie 2017   Societate

De curînd și, în sfîrșit, Asociația Parcul Național Văcărești (APNV) a fost declarată cîștigătoare pentru administrarea parcului cu același nume. Dan Bărbulescu, membru fondator și director executiv al APNV, declară că: „Vom deveni și administratori. Încă nu am semnat contractul, așteptăm să fim chemați de Ministerul Mediului. Va fi un contract pe zece ani în care vom avea obligații importante. Se încheie o etapă pentru noi și ne pregătim pentru administrarea propriu-zisă a parcului, pentru punerea în practică a proiectului la care lucrăm de mult. Acela de a construi aici o școală dedicată naturii și un centru care să îmbine obiectivele de cercetare cu cele de protecție, de educație, de vizitare sau de recreere sănătoasă. Din martie, cînd semnăm contractul, începem treaba efectiv. Vom iniția în parc acțiuni de vizitare. În săptămîna „Școala altfel“ vrem să facem un traseu tematic, o cărare cu cîteva panouri de informare, două hide-uri de birdwatching, lecții de biologie și ecologie, activitate de conștientizare cu copii. Deja am început evaluarea și monitorizarea habitatului.

În doi-trei ani, vom crea o infrastructură de vizitare, unde cei interesați pot intra și observa, învăța. Vor fi și zone de protecție integrală, în care accesul va fi interzis, zone de vizitare, în care vor fi permise doar observarea și fotografierea, și zone de dezvoltare durabilă, în care vor putea fi practicate ciclismul și alergarea. Ne gîndim să amplasăm un traseu de cicloturism, fără să construim nimic, se va intra în parc cu bicicleta. O să direcționăm cicliștii care intră în parc pe poteci în care riscul de a călca tritonii pe care-i observă colegul nostru herpetolog Vlad Cioflec este zero. Pe coama digului, de exemplu, putem amplasa chiar de anul ăsta un traseu de cicloturism în care cicliștii antrenați și nu numai pot da un tur de parc și pot face fotografii de la înălțime.

Parcul nu se va schimba din punct de vedere natural, ca peisaj, ci doar în ce privește conceptul. Va fi mult mai vizibil pe partea de educație, de conștientizare, de informare, pentru București, pentru comunitate. Începem să construim profilul parcului, acela de școală dedicată ecologiei, biologiei, și de laborator, de cercetare pentru natură.“

Tot de la Dan Bărbulescu aflăm istoricul parcului. Și asta în timp ce-l vizităm, în pas destul de vioi. Depășim un fazan și apoi credem că am văzut o vulpe. Aflăm că sînt aici familii de vulpi. Dar și că „ceilalți colegi, membrii fondatori, sînt Helmut Ignat, fotograf de natură, care a descoperit zona și a promovat-o. Avînd fotografiile lui, a fost mai ușor să vorbim de cît de valoros e parcul din punct de vedere al naturii, al biodiversității și al valorii lui urbane. Ceilalți membri fondatori sînt Florin Stoican, specialist în arii protejate (a mai înființat un Parc Național, Buila Vînturarița). Și, nu în ultimul rînd, Cristian Lascu, director executiv al National Geographic România, care e speolog, geolog. Asociația are 28 de membri.“

Lacul lui Ceaușescu

Povestea locului începe, absurd, pe vremea lui Ceaușescu: „Ne aflăm pe fundul lacului. Ceaușescu, în grandomania lui, și în planurile lui de a schimba Bucureștiul, a proiectat un lac. Lac care a rămas nefinalizat. A început să-l construiască prin 1984-1985, an în care a început să și demoleze Mînăstirea Văcărești, monument de arhitectură brâncovenească, cred că cea mai mare mînăstire din zona asta a Europei. Au construit cam în proporție de 90%, pentru că au venit evenimentele din decembrie ’89 și zona a rămas nefinalizată. Au pus apă în lac, dar nu din lacul Mihăilești, cum proiectaseră inițial, ci din Dîmbovița, pentru că venea Nea Nicu în vizită și trebuia să găsească lucrurile cît mai aproape de final. Au tras ca nebunii apă cu motoare din Dîmbovița, două săptămîni, a fost așa, o peliculă de un metru înălțime, dar apa n-a stat, pentru că, parcul nefiind finalizat, s-a infiltrat. A inundat cartiere, Ceaușescu a fost nemulțumit, a oprit lucrările, cred că în vara lui ’89, și oprite au rămas. Și zona a rămas așa. Nu exista atunci vegetație, nu era pic de arbore, nu erau nici alte specii“, spune Dan Bărbulescu.

Și continuă miraculos: „Imagina-ți vă un lac gol, o cuvă. Era excavat, zona era goală. Era un peisaj selenar, industrial, abandonat. Datorită digului și a prezenței apei (bălțile de acum existau, erau excavate, se luase pămînt din interior ca să se construiască digul), oamenii nu știau ce se afla dincolo de dig. Zona avînd apă, foarte multă apă dulce, toată apa care vine aici – e o întreagă rețea de bălți. E interesant, pentru că vegetația asta, specifică zonelor umede, și toată rețeaua de bălți permit sosirea păsărilor, acestea se simt în siguranță aici. Nu mai au contact cu omul. Se bagă în stuf. Ingredientul principal – apă –, protecția datorată digului și neputința noastră din ultimii 25 ani au construit, practic, parcul. Neputință, pentru că nu s-a mai băgat nimeni în nici un fel, în acte este obiectiv hidro, zona a devenit un no man’s land. Astfel încît în ultimii 25 de ani a apărut un ecosistem viabil din toate punctele de vedere, de la microorganisme la specii complexe, păsări de talie mare cum e lebăda și mamifere cum e vidra.

În mijlocul orașului, la patru kilometri de centru, s-a născut o zonă naturală autentică. Practic, un miracol. În momentul în care vii, de pildă, aici, primăvara, ești invadat de sunete: cîntă cucul, măcăne rața, simți o șopîrlă prin iarbă, gata, te-ai rupt de toate“, adaugă Dan Bărbulescu.

Vulpea, cîinele
și începutul proiectului

Asta pînă-n mai 2012, cînd Helmut Ignat, împreună cu Cristian Lascu, au publicat articolul „Delta dintre blocuri“, în National Geographic. Au documentat articolul cu fotografii surprinzătoare, pîndite mult timp de Helmut, ascuns prin tufișuri. Articolul a fost șocant pentru publicul larg. Pentru prima dată s-a văzut ce se întîmplă aici: a apărut fotografia cu vulpea urmărită de un cîine. Și, continuă Dan Bărbulescu, „este, pentru noi și pentru istoria noastră ca grup de ințiativă – mai 2012 –, începutul proiectului. În articol, Cristian Lascu spunea că adună toate argumentele pentru ca parcul să devină arie protejată, respectiv parc natural.

După articol, noi patru am tot început să ne întîlnim. M-a sunat Cristi Lascu, pentru că eram directorul Asociației «Salvați Delta» pe atunci. Mi-a zis să vedem cum am putea înființa Parcul Natural Văcărești.“

Dan Bărbulescu vorbește de ironia istoriei care a transformat un proiect de interes public de pe vremea lui Ceaușescu în ce e acum. „După 25 de ani avem tot un proiect de interes public, pînă la urmă. E singurul parc de o asemenea dimensiune (184 ha) din ultimii 50 de ani, poate chiar mai mult, care s-a înființat în București. Pentru că Parcul Tineretului, IOR, Drumul Taberei sînt mult mai mici. Doar Parcul Herăstrău, asemănător cu acesta ca suprafață, a fost înființat începînd cu 1930. El intră în imaginarul orașului, dar și în planurile de urbanism.“

Lupta pentru o arie protejată

Campania pentru înființarea lui a inclus multe demersuri: „În primul rînd, partea administrativă, birocratică, pentru că a trebuit să adunăm documente, astfel încît să dovedim autorităților că aici poate fi înființat un parc natural – o arie naturală clară, bine delimitată. Ne trebuia un studiu de fundamentare științifică. Trebuia să dovedim Academiei Române că zona prezintă suficiente caracteristici ca să devină protejată. Am elaborat studiul din date care erau prezente deja, pentru că zona e vizitată de biologi, de ornitologi, din 2007, 2008. În 2012 l-am depus la Academie. Cartam în el specii de floră, faună, amfibieni, reptile, geomorfologie, ape. Atunci, în 2012, erau peste 95 de specii de păsări, acum cred c-am depășit 100, probabil că or să vină în continuare.

Șeful Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii din Academie a zis că e interesant, și păsările, și animalele, și pei-sajul e frumos, dar e cam mic pentru a fi un parc natural. Plus că e în contextul ăsta urban. Ne-au dat un aviz destul de ambiguu în primă fază. Nu ne-a convenit și colegii mei au scris la Ramsar (orașul unde s-a semnat, în anul 1971, Convenția Internațională a Zonelor Umede). Șefii Ramsar au venit în România în 2012 și au zis că locul are potențialul să devină un exemplu de gestionare a unei zone umede autentice în context urban. Noi i-am luat repede o delarație dlui Tobias Salathe – care e acum membru în board ul nostru de advisor-i. I-am scris atunci lui Salathe, și l-am întrebat: are dimensiunea locului de-a face cu declararea lui ca parc natural? E nevoie de o dimensiune standard? Evident că nu scrie nicăieri asta. În Berlin e un parc natural de 15 ha, de exemplu. Noi am mai scris și IUCN – o organizație internațională care stabilește standardele ariilor protejate în lume. Ei ne-au spus că nu e nevoie de o suprafață anume, dacă parcul oferă suficient de multe argumente științifice și peisagistice.

Cu această istorie ne-am dus iar la Academia Română, la profesorul Dan Munteanu, membru corespondent, biolog, care ne-a sprijinit. El a zis: gata, vă dau avizul. În 2013 a fost asta. Pînă atunci eram considerați doar un grup de nebuni care voiau să facă un parc natural în mijlocul Bucureștiului“, continuă Dan Bărbulescu.

Birocrație și amînări

De atunci încoace, atitudinea la adresa asociației s-a schimbat. Campania lor a devenit serioasă. Mai aveau nevoie de avizul administrativ al autorității publice locale. Au mers la Primăria Capitalei, la consiliu, care trebuia să voteze un aviz pentru înființarea parcului. Ceea ce le-a luat vreo trei ani. Astfel încît, în 2014, au depus pentru prima oară dosarul administrativ pentru înființarea parcului la Ministerul Mediului, care conținea: studiul de fundamentare, avizul Academiei, avizul Consiliului General, hărți, puncte de vedere ale proprietarilor, ale administratorilor, un ditamai dosar birocratic.

Ministerul Mediului i-a amînat pînă în 2016, explică Dan Bărbulescu: „Aduceți din nou puncte de vedere ale proprietarilor, pentru că sînt cam vechi, trebuie să le refaceți. Asta însemna că trebuia să mai alergăm încă două luni. Era greu, trebuia să publici în presă scrisori, ca să dovedești că i-ai contactat pe toți potențialii proprietari ai loturilor. Sînt loturi private, de la Cadastru ni se spunea că nu îi pot divulga. Ministerul Mediului era proprietar pe 178 ha, 5 ha sînt loturi private, recuperate de foștii proprietari. Unii au fost de acord, alții au spus că vor să-și vîndă terenul cu 1000 de euro metrul pătrat. Potrivit legii, ei trebuie să primească compensații. Regimul de proprietate nu intră în contradicție cu statutul de arie protejată. În România, o jumătate din suprafața ariilor protejate sînt proprietate privată. Bursucul sau vidra nu știu că aici e terenul lui Gigel sau al lui Ionel. Evident că proprietarii trebuie să respecte statutul de protecție. A fost un demers foarte greu. Am reușit pînă la urmă să avem un dialog cu proprietarii. Și să aducem documentele care trebuiau. A fost pentru noi o perioadă frustrantă. În declarațiile demnitarilor ni se zicea că Parcul Văcărești e necesar, sprijinim foarte mult asta, e ceea ce-i trebuie Bucureștiului, însă la nivelul birourilor din guvern nu se întîmpla nimic.“

E adevărat că membrii asociației nu s-au mulțumit doar să aștepte în toată această perioadă: „Am și comunicat foarte mult publicului: aveam scrisori de sprijin de la organizații din străinătate, Dacian Cioloș ne-a dat o scrisoare pe cînd era Comisar European al Agriculturii. Ne promovam. Făcea Helmut cîte o poză și ziceam: cum să nu protejăm acest loc în București, ce vreți, blocuri sau natură? Încet-încet, proiectul a devenit vizibil, popular și de nerefuzat. Cînd ai zeci de articole de presă, mii de semnături, sute de e-mail-uri, marșuri, se creează un curent pro-parc. Veneam cu co-piii în fiecare primăvară, în timpul programului «Școala altfel», făceam tururi, după care puneam poze și spuneam: Parcul Național Văcărești, o școală vie. Un muzeeu viu pentru București. Un loc în care educația pentru natură poate să găsească cele mai apropiate și mai la îndemînă ingrediente. Pentru că e ceea ce ne lipsește. Sîntem needucați. Nu știm cum să tratăm natura. La noi, ori ești activist extremist, te legi de mașina care cară bușteni, ori spui că vrei o terasă acolo, să asculți muzică la Văcărești. Curentul de mijloc, bazat pe informație, pe educație, nu există la noi. Lucrul acesta poate fi făcut în parc: să începi, încet-încet, să aduci oameni și să le arăți ce înseamnă o arie naturală protejată, de ce e bună și ce oferă ea cartierului“, spune Dan Bărbulescu.

Omul, natura,
stîrcul cenușiu și vidra

În mai 2016, prin hotărîre de Guvern, statul român a ales să înființeze Parcul Național Văcărești: „După patru ani de campanie susținută de comunicare, lobby și proceduri administrative efective pe care le-am coordonat, Parcul a fost înființat prin hotărîre de Guvern, conform legii. Are un statut de protecție. În practică, deocamdată, nu se vede asta încă în nici un fel.“

Dar se va vedea. După ce asociația își va începe treaba efectiv: „Prin definiție, parcul natural reprezintă un echilibru între interesele naturii și prezența omului. Nu e natura lăsată în voia ei. Natura în interesul omului și viceversa. Din acest punct de vedere, Parcul Național Văcărești poate fi deschis Bucureștiului și comunității. Poți face, în colț, un adăpost de bird watching, unde să aștepți să vină stîrcul cenușiu și să-i faci o fotografie cînd pescuiește. Faci poteci, cu indicatoare, nu pui betoane, nu faci chioșcuri, să intri și să poți să-l vizitezi. Aici vin specii de păsări ine-dite pentru contextul urban: rața roșie, cinci specii de stîrci, eretele de stuf, cu circumferința de 1,6 m. În septembrie, eretele mascul își învăța puiul să mănînce din aer. Ținem un workshop dedicat păsărilor. Sau ne întîlnim ca să construim o vizuină de vidră, la rădăcina acestei sălcii. Ca să le putem arăta după aia copiilor cum trăiește vidra, specie protejată“, încheie Dan Bărbulescu.

Foto: Helmut ignat

Mai multe