Elogiu filozofiei practice
La celălalt pol decît imperativul biopolitic „Trebuie să apărăm societatea“, în mediile intelectuale vestice de după anii ’80 s-a auzit, tot mai apăsat, îndemnul „Trebuie să-ţi schimbi viaţa“. De la apariţia consilierii filozofice la succesul pe care îl cunoaşte ideea filozofiei ca „mod de viaţă“ (Hadot) şi „îngrijire de sine“ (Foucault), cotitura atestată în gîndirea contemporană pare să fie una performativă. Cumva, este vorba de perechea întîrziată a acţionismelor neoavangardiste ce ajung să ocupe o parte însemnată a scenei de artă contemporană, odată cu anii ’60. Sau e ca şi cum filozofii occidentali se dumiresc, în cele din urmă, că trăiesc într-o lume în care managementul, psihoterapia, artiştii performativi şi diverşii guru New Age i-au lăsat cu „textele“, dar le-au luat „viaţa“ – şi încearcă să se replieze.
Să nu ne amăgim: „preocuparea de sine“ şi „arta de a trăi“ rămîn preponderent elitiste, aşa cum s-a întîmplat şi în Antichitatea greco-romană, în timp ce complacerea şi „acceptarea de sine“ rămîn cuvintele de ordine ale culturii populare a divertismentului. La fel, noţiunea simplist-naivă de autenticitate ca expresie nealterată a unui focar lăuntric de trăsături continuă să regleze cultura self-help şi să reverbereze în industria „dezvoltării personale“ sau în succesul terapiilor mindfulness. Fără a intra, astfel, în contradicţie cu imperativele managementului „stării-de-bine“, pentru cei care au timpul liber şi resursele financiare aferente devine, însă, o preocupare tot mai pregnantă aceea de a nu mînca oricum, ci cît mai „natural“, adică bio, refuzînd a înghiţi surogatele sau produsele cu multe E-uri oferite maselor de marile lanţuri de producţie şi distribuţie alimentară; de a nu fuma şi a diminua consumul de alcool; de a recicla tot mai atent şi, dacă se poate, plenar deşeurile pe care le produc; de a-şi antrena trupurile la sală şi a face jogging; de a diminua stresul printr-un apel conjugat la evadări exotice şi instrumente de (auto)terapie, adică practici ale sinelui „psiho-imunologice“ (Sloterdijk); de a corecta defectele naturale prin recurs la chirurgie plastică şi a încetini, prin tot felul de tehnici ameliorante, procesul de îmbătrînire şi degradare fizică.
Frica de bătrîneţe este marea temă a vremii noastre, pentru că Occidentul se simte din cale afară de bătrîn cultural. Occidentalii se plîng că sînt sterili spiritual la fel cum se plîng de creşterea demografică scăpată de sub control în afara Europei civilizate, iar întrebarea dacă marea cultură europeană nu e deja expirată merge mînă în mînă cu teama că „autoimunizarea“ în faţa noului, a „străinului“, a pînă mai ieri marginalizatului, nu va cauza altceva decît tumori sociale maligne.
Înţelegînd termenul „asceză“ în semnificaţia lui etimologică, aceea de exersare şi fortificare, putem vorbi de o elită de consumatori ascetici, pe care o vedem, în era capitalismului global, desprinzîndu se din marea masă de consumatori, din populaţia planetară aflată în creştere exponenţială. Nu mai e vorba doar de faimă şi bani, aducînd cu sine excesele de viaţă aferente: e vorba de a şti să trăieşti, de a şti cum să te bucuri de viaţă cît mai mult şi mai bine; e vorba, aşadar, de o certă formă a îngrijirii de sine. Atare împrejurare istorică face ca antica temă etică a îngrijirii „filozofice“ de sine să se bucure, astăzi, de o receptare favorabilă în rîndul acestei elite. Vorbim, însă, de o receptare în care semnificaţia etică a dezideratului socratic este extrem de uşor denaturată sau deturnată într-o direcţie fie strict imunitară – iar atunci, îngrijirea trupului îşi dă sau nu mîna cu protecţia mediului –, fie narcisist-individualistă.
Întrebarea centrală a filozofiei practice este dacă nu cumva singura problemă ce poate primi o soluţie filozofică finală ești tu însuți, este sinele tău. Aici se atestă suflul existenţialist al noii filozofii practice, chiar dacă forma în care aceasta se toarnă acum nu mai este una rebelă, revoluţionară, ca în primele decenii de după al Doilea Război Mondial, ci una ascetică şi „antropotehnică“. Nu e „antiteoretică“, aşa cum susţin, uneori, detractorii ei, pentru că astfel ar înceta să mai fie filozofie. Dar este animată de convingerea că toate problemele eterne ale filozofiei, transpuse și actualizate în limbaje succesive, sînt, privite de sus, din afara subiectivității tale, forțări ale limbajului dincolo de limitele exprimabilului și tăieri ale crăcii de sub picioare. Aceasta nu înseamnă că aporiile filozofiei blochează: cum știa deja foarte bine Aristotel, aporiile sînt începutul, nu fundătura drumului gîndirii. Însă toate răspunsurile tale rămîn ale tale, nu doar pentru că tu eşti cel care le articulează, ci în sensul că tu ești miza tuturor întrebărilor și dilemelor, la capătul drumului: nu libertatea în genere, ci libertatea ta, nu fericirea în genere, ci fericirea ta, nu natura timpului, ci timpul tău, nu raportul minte/corp, ci propiul tău mod de a institui și menține un anumit raport între minte și corp ș.a.m.d. Găsirea unor răspunsuri consistente și coerente la asemenea probleme, răspunsuri ce rămîn, în chip fatal, revizuibile și provizorii, furnizează, însă, veritabile pîrghii ale construcției de sine.
Din punctul de vedere al filozofiei practice, efortul filozofic se justifică în măsura în care simți că îţi conferă echilibru existenţial, orice fixare într-o matrice identitară solicitînd însă inevitabile reveniri, revizuiri, deplasări. Iar aceasta nu se poate decît asumînd dimensiunea ludică a filozofiei, reînvățînd virtutea socratică a autoironiei, adică învățînd să nu te iei în serios pînă la capăt în teoriile tale – dar să te iei foarte în serios în ceea ce întreprinzi și în modul în care ceilalți sînt afectați de acțiunile tale –, nici să nu te simți distrus cînd îți fuge periodic pămîntul de sub picioare.
Important este să înţelegem că, în oricare dintre formele sale filozofice, grija de sine presupune deschiderea către ceilalţi; presupune ocuparea minţii şi a inimii cu proiecte prin care ne punem, fiecare dintre noi, în serviciul celorlalţi. Seninătatea, atunci cînd nu e o mască, e un rîs sănătos pe buza prăpastiei. Orice umor de calitate îşi trage seva din înţelepciunea tragică a fragilităţii vieţii umane: eşti cea mai importantă fiinţă din lumea ta şi, în acelaşi timp, o vieţuitoare complet insignifiantă la scară cosmică. O cultură vitală este una care nu tăgăduieşte nici unul dintre impulsurile noastre primare, printre care şi nevoia viscerală de a conferi formă şi sens unei existenţe ca atare dezordonate, împrăştiate pe mai multe planuri ce comunică doar parţial: familie, carieră, politică, pasiuni etc.
Dacă m-aţi însoţit pînă aici, următoarea afirmaţie nu are cum să vină ca o surpriză: încercarea – chiar şi însoţită de eşecul constant – de a practica filozofia într-un sens unitar, perfect integrat, este o îndeletnicire benefică, salutară. Mai mult decît a saluta, de la distanţă, eroismul discret al practicienilor filozofici din toate timpurile, e cazul să vedem în această sforţare neîncetată şi cel mai bun manifest pentru bucuria de a trăi. Nu doar Epicur sau Spinoza, ci şi Socrate, Diogene sau Nietzsche oferă mărturie pentru aşa ceva: cu toţii, în fond, celebrează filozofia ca „artă de a trăi“, şi viaţa, ca exersare continuă, dar şi bucurie a respiraţiei. Chiar şi pesimismul unui Cioran se naşte dintr-o pasiune nebună pentru viaţă! Un stupid loc comun spune că filozofia nu este pentru firile practice; de fapt, filozofia nu a fost niciodată pentru cei care nu văd pădurea de copaci, sau pentru cei care se lasă cu totul absorbiţi de grijile zilnice şi nu ştiu cum să aibă grijă de ei. Filozofia nu este nici pentru cei care urăsc viaţa, aşa cum e ea, aici şi acum, presupunînd că există cu adevărat asemenea oameni: de ce s-ar osteni ei, atunci, să o înţeleagă mai bine? De ce ar asuma că vieţile noastre nu pot fi trăite oricum şi că un anumit mod de a trăi este mai bun decît altul? E ca şi cum ai susţine că cineva se face pictor pentru că urăşte culorile.
În lumea de azi, lume de reţele şi măşti suprapuse, lume în care indiferenţii se emoţionează la show-urile caritabile, iar ticăloşii fac cele mai mari pomeni – pînă aici, nimic nou –, lume în care bunii o duc rău şi răii fac bine – cel puţin aşa susţin cinicii –, lume în care iubirea vine cu termen de garanţie, contract matrimonial sau declaraţie de independenţă – aici, parcă ar fi ceva nou –, lume în care nimeni nu mai are răbdare cu nimeni, însă toţi pretind şi mai multă atenţie, ei bine, în lumea aceasta, cel mai important, mai derutant şi mai riscant lucru este că poţi să o iei oricînd de la capăt.
(fragmente din volumul în curs de apariție Viaţa bună. O introducere în etică)
Cristian Iftode este conferențiar universitar dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea București. Cele mai recente publicații includ: Aristotel. Problema analogiei şi filozofia donaţiei (2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea).
Foto: Nietszche, wikimedia commons