Eliberarea presei

Am participat de curînd la un seminar pentru jurnalişti, pe tema drepturilor omului, organizat de Centrul de Resurse Juridice. Delia Niţă, manager de program antidiscriminare, a explicat care sînt mecanismele şi standardele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. A vorbit despre Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), cazuri sesizate din România şi surse de documentare bune pentru jurnalişti. Trei jurnalişti au fost în sală, printre care cineva de la un site de media alternativă şi o jurnalistă de la un post de radio naţional. Cînd a aflat că este un fel de training şi nu o conferinţă de presă, cea din urmă a ieşit din sală. Probabil că nici gazdele n-au văzut oportunitatea unei ştiri din prezenţa sa. Delia Niță şi colegii ei au povestit că au contactat destul de multe publicaţii şi posturi de radio/TV pentru acest curs. Mulţi au spus că este interesant, dar nu au timp să participe toată ziua la un curs.

O bună parte n-au răspuns la mesaje. Tot ei ne-au dat multe exemple de cazuri de încălcare a drepturilor omului, despre care presa a scris atunci cînd s-au întîmplat, de multe ori, însă, fără să mai revină asupra subiectului, să urmărească evoluţia lui. E nevoie de presă ca să sesizeze lucrurile în neregulă, să le transmită către publicul larg, iar acoperirea subiectului în criză e binevenită. Fără continuitate, însă, oamenii înţeleg doar o parte din ce înseamnă încălcarea drepturilor omului. Ce se întîmplă cu viaţa Alexandrei, din Tulcea, bătută şi ameninţată în plină stradă de concubinul ei, la începutul acestui an? Cum mai este familia romilor din judeţul Harghita, a căror casă a fost incendiată de către vecini acum cinci ani? Cîţi dintre copiii romilor care locuiesc în blocurile în jurul cărora primarul din Baia Mare a construit ziduri merg la şcoală? Cei care merg cum se înţeleg cu colegii? Ce părere au profesorii despre aceşti copii? Cum a intervenit primarul pentru situaţia lor? Dar despre copilul ce suferă de tuberculoză osoasă, internat într-un centru de plasament din Iaşi, ce a fost bătut cu mătura de educatoare, în primăvara acestui an, ce se mai ştie?

Printre postările de pe Facebook o găsesc pe cea a lui Vlad Ursulean: „Am văzut că s-au făcut liste cu site-uri de știri care dezinformează – publicații ale unor debili paranoici sau șantajiști care își încearcă norocul pe Internet“.

Văzusem şi eu cîteva liste făcute de diverşi cunoscuţi care lucrează în comunicare sau media. Sînt curioasă, totuşi, care e părerea lui. Dincolo de cîteva enumerări, surprinzătoare faţă de listele de pe Facebook, mi-a atras atenţia următorul paragraf: „Am văzut oameni care strigau în piaţă «presa română – plină de minciună!», apoi se întorceau acasă şi distribuiau articole tendenţioase din aceeaşi presă“.

Pe Facebook, fiecare utilizator devine un mic canal de informare cu audienţă de sute sau mii de oameni. Gîndiţi-vă puţin înainte să-i expuneţi pe prietenii voştri la o informaţie cu potenţial de manipulare, mai ales în vremurile astea tragice. Presa nu se schimbă de la sine. E nevoie de alternative – la asta lucrăm noi şi alţi jurnalişti. Dar e nevoie şi de un public activ, care să nu mai muşte toate momelile. 

Alternativa e un cuvînt ce mi s-a întipărit destul de bine în minte. Pare soluţia pentru diverse situaţii şi domenii de la noi. Universitate alternativă, media alternativă, medicină alternativă, bibliotecă alternativă, spaţii alternative, alternative la litoralul românesc, iar lista ar putea continua, cred, cu uşurinţă. Oricum ar fi, e nevoie de altceva şi altfel decît este în acest moment. Şi de cele mai multe ori, am senzaţia, de ceva care să înlocuiască, mai mult decît să completeze. Chiar şi Vlad Ursulean vorbeşte despre schimbare prin alternative.

Mi-am amintit de un articol mai vechi, scris de o cercetătoare de la Universitatea „Pompeu Fabra“, din Barcelona. A făcut un studiu despre modelele de bu­si­ness din media, de la cel comercial pînă la cel non-profit. Nuria Almiron-Roig spune că se cere o schimbare radicală în media, pentru ca interesul publicului să fie mai important decît cel comercial. Comercializarea presei, spune ea, împiedică jurnalismul să fie un produs al democraţiei. Urmărind în primul rînd să obţină profit, cei din presă se abat de la sesizarea unor lucruri ce se întîmplă în jurul lor. Nuria mai spune că adevăratele alternative ale media sînt posibile datorită utilizării democratice a media. Şi nu în ultimul rînd, este musai să fie create condiţii pentru media non-profit. Aşadar, viitorul sună bine: democraţia are nevoie de media, iar media fără democraţie nu se poate. Iar soluţia nu e revoluţia, ci non-profitul.

Lucrez în comunicare la Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile de trei ani. Invităm jurnalişti la nenumărate evenimente în fiecare an. De la seminarii de educaţie globală şi forumuri europene pentru democraţie, pînă la ONGFest, cu expoziţii, jocuri şi concursuri. Am întîlnit destul de mulţi jurnalişti care vor să scrie despre ONG-uri, dar nu mai apucă. Merg pe teren şi nu ajung la evenimente, nu au timp să se documenteze în afara evenimentelor. Dintre puţinii jurnalişti care au mai rămas în redacţii, fiecare se descurcă cum poate. Anul acesta, la lansarea Indexului USAID 2014, un reporter de la o agenţie de presă cunoscută a luat declaraţii de la colegii mei. În timpul prezentării, în timp ce transcria declaraţiile înregistrate, i-a sunat telefonul. A plecat în mijlocul evenimentului fără să posteze ştirea. E al doilea an cînd se întîmplă aşa. Probabil că trebuia să ajungă urgent în altă parte şi alt reporter nu era disponibil în acel moment. Ghinion, neşansă, ceasul rău, se întîmplă totuşi. Păcat de evoluţia pozitivă a contextului de finanţare pentru ONG-uri, ce a rămas netransmisă.

Şi înclinaţia către un anumit tip de subiecte contează. La conferinţa despre cooperare pentru dezvoltare, organizată în primăvara acestui an, au participat două televiziuni. Una dintre ele a făcut un reportaj despre Lina Ben Mhenni, blogger şi activistă pentru libertate și democraţie, nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuţia sa la revoluţia tunisiană. Cea de-a doua a difuzat un interviu exclusiv cu Andreea Raicu, care este unul dintre ambasadorii solidarităţii anul acesta. Montajul nu redă aproape deloc detalii despre subiectul conferinţei. A fost organizată cu ocazia Anului European pentru Dezvoltare (AED 2015), iar ideea transmisă era ca fiecare dintre noi să se implice pentru combaterea sărăciei globale. Prin voluntariat, donaţii sau o vorbă bună spusă atunci cînd se ivește ocazia.

Dar să revenim la liste. În preajma tragediei de la clubul Colectiv, au circulat pe Facebook o serie de liste de site-uri pe care persoane ce lucrează în comunicare sau media le considerau „de evitat“. Printre titlurile ce au apărut zilele astea: „Cutremurător! Ce au găsit anchetatorii în telefonul unuia dintre patronii de la clubul Colectiv!“, scrie www.coocon.ro, unul dintre site-urile amintite în liste. Articolul este însoţit de o fotografie cu un SMS prin care unul dintre patronii clubului anunţă pe cineva să nu meargă în club într-o seară (presupunem seara incediului), fotografie despre care nu se pomeneşte deloc în text. Pe prima pagină, în partea de sus, apare un link către Articolul 30 din Constituţia României – Libertatea de exprimare! Un alt titlu: „56 de morţi din prima zi! Daţi share să vadă lumea ce ascunde Guvernul României!“, publicat pe www.nationalisti.ro. Articolul redă o postare de pe Facebook prin care e dezvăluit faptul că numărul victimelor din urma incendiului este mai mare decît a fost anunţat. Unda verde la media alternativă are şi ea un preţ. Realitatea prezentată de ei poate fi înţeleasă, conexiunile, argumentele şi sursele de informare lipsesc cu desăvîrşire. Desigur, protecţia surselor de informare este protejată prin lege, este o condiţie pentru libertatea presei. Mesajele pe care le transmit, însă, sînt grave. Şi cred că postările de pe Facebook nu sînt o sursă de informare suficientă pentru aşa ceva.

Exemple de media alternativă cu subiecte bine documentate există. Şi pentru că sînt la capitolul libertatea presei, www.dela0.ro a publicat două documentare: „Moguliziunea – Stăpînii imaginilor. Cine, cum şi de ce veghează România“ şi „Extincţia – Dispariţia investigaţiilor din presa scrisă“. Sînt interesante şi de urmărit. Redactori-şefi din publicaţii şi posturi de televiziune populare în România vorbesc despre departamente de investigaţii. Despre cum „produceau“ subiecte exclusive despre afacerile din umbră ale puternicilor zilei şi politicieni corupţi, proprietăţi publice devalizate sau instituţii nefuncţionale. Finanţarea lor e non-profit, printr-un grant cîştigat de la Fondul ONG.

Mă întreb care dintre articolele de mai sus are mai multe vizualizări. Pînă la urmă, publicul decide ce informaţie citeşte şi, mai ales, ce distribuie către ceilalţi. În online, noul distribuitor al presei este cititorul, după cunoştinţele şi priceperea sa. Iar noile chioşcuri de ziare sînt Facebook-ul şi motoarele de căutare online.

Văd în proiectele ONG-urilor multe exemple de oameni care fac lucruri faine, ce ar fi un exemplu pentru alţii. Bună parte dintre ele nu ajung în presă. Prin Constituţie, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sînt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice“. Realitatea e formată atît din politicieni corupţi, cît şi din oameni care aduc ceva bun pe pămînt. Dacă presa, din motive financiare sau de interes, reuşeşte să acopere mai mult subiectele alarmante, o parte a realităţii, cea constructivă, rămîne netransmisă. Cînd devine şi aceasta de interes public?

Vera Ularu este coordonator de comunicare la FDSC.

Foto: wikimedia commons

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.