Gînduri despre 1 Decembrie

(la articolul „Ziua națională și sentimentul de apartenență” de Adina Popescu)

Cu cît înaintez în vîrstă, ajung să-mi pun întrebări dilematice, la care e și greu de răspuns. Nu cred că te înțelepțești odată cu trecere timpului, dar, pe de altă parte, mereu am încercat să judec cu propriul meu cap. De aceea nu aș putea să afirm, fără să fiu extrem de ipocrit, că iubesc România. În cel mai bun caz am învățat să o accept, să o suport ca pe un dat, ca pe o chestie inevitabilă, imposibil de schimbat, indiferent cîte povești de succes livrează azi PRO TV. Trebuie să fii orb să nu observi cum nenumărate alte țări din Europa sînt mai rînduite, civilizate, îngrijite, mai puțin corupte, așezate, neisterice, da, culturale și alfabetizate. Cum-necum, este indubitabil că acest spațiu a avut o coeziune care a împiedicat destrămarea lui. În România iubesc munții ei frumoși și, întrebîndu-mă de ce simt asta, am găsit și o explicație facilă ‒ poate că îi iubesc pentru că sînt locurile unde românii se aventurează cel mai puțin (dar acolo unde o fac,  lasă marca lor înregistrată, tonele de deșeuri). Sînt locuri aerisite. Îmi plac munții României pe care i-am și colindat, atît cît mi-au permis timpul și energia, care odată cu scurgerea vieții se diminuează, indiferent cît de mult încercăm să o negăm. Dar nu dragii noștri de munți mă șochează de 1 Decembrie, ci imensa ipocrizie care se abate asupra întregii țări în această zi. Din fericire, există un singur 1 Decembrie pe an! În fiecare zi de 1 Decembrie ne redescoperim țara și oamenii ei frumoși și cădem în extaz. Restul nu mai contează. Concetățeni fericiți scriu numele țării pe o plajă din Caraibe. Iubesc România. Se suferă de dor. Se redescoperă rețete tradiționale. Se promovează puținele vîrfuri dintr-un domeniu sportiv nu numai subfinanțat, dar care a adus un număr record de mic de medalii la ultimele Jocuri Olimpice. Fotbalul este la pămînt, gimnastica nu mai există, așa că revenim la nemuritorii Hagi și Nadia. Românii redevin mîndri că sînt români și fac eforturi supraomenești pentru a-și cimenta credința. Dar oare ce este ipocrizia? Asumarea unei vini? O perdea de fum, pe care o folosim pentru a nu fi complet bădărani și falși? O urmă de civilitate? Ne concentrăm pe mirificul unei case (cadrul geografic al țării) pe care, pînă la urmă, am moștenit-o de la bunici și străbunici. Nu e ca și cum am fi mărit-o cu zece kilometri. Numiți trei mari realizări urbanistice sau arhitecturale construite de români în libertate, după 1989. Veți vedea că va fi tare greu.

De 1 Decembrie mă întreb: cum poate fi un popor atît de patriot, care își iubește țara atît de mult încît îi dau lacrimile și, în același timp, capabil să distrugă acest magnific cadru geografic cu o atît de mare constanță și înverșunare, deversînd sute și mii de tone de deșeuri peste tot în natură, în acel codru frate cu românul, în lacuri, rîuri și pîraie? Patriotismul și dragostea de țară a românilor nu impune absolut deloc și respectul pentru natură, pentru că românul nu este ecologist. Dragostea românilor pentru natură este una teoretică, o clamează atunci cînd e întrebat de reporteri. El sare ca ars atunci cînd comisarii europeni se pregătesc, chipurile, să interzică popoarelor folosirea termenului de Crăciun. Dar românii, se știe, au apărat mereu Europa creștină de barbari. Îmi este clar că românii sînt cei mai mari experți în a ascunde gunoiul sub preș. Cum poți să te mai raportezi la 1 Decembrie, iar a doua zi să afli că un interlop, căruia i-a fost asamblată la service-ul unei edituri o carte de dialoguri în care se dezvăluie, a vîndut 15.000 de exemplare, urmînd a apărea un alt tiraj de 30.000? Aparent, un fapt banal, dar la o analiză mai atentă îți dai seama că mîndria de a fi român, dorul de casă mai primesc cîteva lovituri mortale, menite a ne trezi. Cum poți să te dai de ceasul morții de 1 Decembrie știind că avem cel mai mic consum cultural din Europa? Avem zile oficiale ale culturii, lecturii, limbii, cărții etc., dar cultura română se află în moarte clinică. Multe din bibliotecile publice municipale nu mai achiziționează cărți, nu mai au fonduri pentru abonamente la principalele reviste de cultură și/sau atitudine. Pentru cea mai modestă chermeză populară se alocă mai mulți bani decît pentru cultura locală.   

Spumos este și raportul pe care l-a avut Sorin Stoica cu țara sa, care se poate regăsi în publicistica lui din ziarul cîmpinean Partener, unde a scris pînă la moartea sa prematură, în 2006. În stilul său inconfundabil, mărturisea în articolul „Patriotismul“, în octombrie 2002, că „Rrromânul în general e bun de crapă. Așa de bun că frizează prostia. (...) Deși eram programat să devin un naționalist feroce, temperamentul războinic n-a supraviețuit și peste ani. Nu m-am mai bătut cu cineva de prin clasa a VII-a. Despre patriotism nu se vorbește decît cu cuțitul între dinți. Să fii patriot nu e deloc un lucru condamnabil. Este ceva de nesuportat, însă, atunci cînd ești doar patriot. Să te recomanzi așa, ca și cînd ai spune că ești zugrav. Și restul oamenilor trebuie să te suporte. Adică, pîn’ la coadă, ce dacă ești patriot? N-am auzit pe nimeni să se fălească pentru simplul motiv că ar avea zece degete. (...) Din cînd în cînd sînt patriot. Atunci cînd mi se întîmplă să mă întorc acasă de undeva și din tren sau din mașină văd dealurile astea din jurul Cîmpinei și Băneștiului. Atunci, nu știu cum să explic mai bine, simt că dealurile astea îmi aparțin”. Iar în decembrie 2005 era și mai casant: „Mă tem că a scăzut calitatea populației din România. Uitați-vă în jur și identificați rapid un om pe care îl respectați. Nu pentru că are bani sau pentru că nu e caftit de soț sau soață. Ci pentru motive care țin de omenia lui. Măcar un singur om de bun-simț”. 

Stăteam și mă gîndeam, cam ca Ilie Moromete. Și la ce mă gîndeam? Păi, mă gîndeam că 1) avînd în vedere nivelul educațional („România educată“ este o glumă sinistră), cultural, absolut catastrofal al românilor, 2) avînd în vedere nivelul penibil al clasei politice de după 1989, 3) avînd în vedere distrugerea completă a României organice după 1945, 4) avînd în vedere și caracterul instabil al acestui popor balcanic, mereu gata de păruială, sudălmi, care doar rareori (mai) dă dovadă de decență și bună creștere, 5) avînd în vedere practica chiulului generalizat și, mai ales, faptul că, pînă la urmă, nu am făcut absolut nimic pentru a merita casa în care trăim, adică acest cadru geografic, atît de armonios geografic (pe care l-am moștenit băftoși de la străbunicii și bunicii care și-au dat sîngele pentru România), mă gîndeam că oricum trăim mult mai bine decît am merita-o. Ce înseamnă, totuși, un context istoric favorabil. (Cam cum zicea P. P. Carp.) Poți trăi bine fără să faci mare lucru. Complet nepatriot fiind, cam de cînd am citit Politicele lui Horia-Roman Patapievici, de 1 Decembrie încerc să aprofundez doar cuvintele pline de har ale unuia dintre cei mai îndrăzneți alcoolici ai Irlandei, scriitorul Brendan Behan: „What can’t be cured, must be endured”. Și așa toți românii cunosc limba engleză, pe care o folosesc cu mult succes, alături de degete și brațe, pentru a se descurca în lumea întreagă. E bine că 1 Decembrie 2021 a trecut.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: youtube.com