Eminescu, între politică şi religie

25 martie 2015   EFECTUL DE ECOU

zice francezul

Priviţi-i şi, mai ales, ascultaţi-i pe parlamentarii români. Nu cred că reflecţia de mai sus este a unui francez; este, mai degrabă, a unui mioritic de-al nostru care îşi protejează anonimatul sub masca idiomului. Este definiţia exactă a parlamentarului de la noi. 

Lucreţiu (Titus Lucretius Carus), autorul cunoscutului tom

, a sesizat focul ce întreţine religia: „Mai întîi îţi provoacă frica, apoi te cheamă să te vindece“. Poţi să-l contrazici pe vizionarul latin, interesat de noutăţile vremii, chiar şi de teoria atomică a lui Democrit? Priviţi-l pe un preot ortodox român perorînd în faţa amvonului într-o modulaţie nefirească, cu degetul arătător întins ameninţător spre tine sau implorativ spre cer, apoi încheindu-şi monologul cu nevinovate pilde şi verdicte de tip ghilotină. Cu ce argumente să-l contrazici pe fratele nostru întru gintă latină? Minciuna şi angoasa, de-ar fi numai ele, iată două dintre reperele care ne jalonează trecerea prin viaţă.

Dincoace de Atlantic, efectele acestor anomalii, atît de agresive în vatra strămoşească, ajung atenuate. Politicul este vizibil doar la aniversări naţionale, rar la cîte o vizită a lui Vodă sau a unui înalt dregător, iar în perioadele electorale, mai nou, în agitaţia de la centrele de votare organizate la consulate şi ambasade. 

Nici religia nu pare agresivă, cel puţin văzută din exterior, deşi despre metehnele slujitorilor Bisericii se vorbesc multe – de înţeles, doar şi ei sînt aduşi din ţară. Mireanul face drumul săptămînal la slujba duminicală, nu ştiu cu cît entuziasm religios, dar convins că prezenţa lui „dă bine“. La obişnuita slujbă ortodoxă duminicală, ţinută într-o biserică de rit catolic, închiriată în cartierul montréalez unde locuiesc, nu am auzit mai nimic din predică, din cauza hărmălaiei copiilor, iar cîteva cumetre aşezate pe banca din spate au avut o lungă sesiune de comunicări gastronomice. Nu am mai aşteptat terminarea slujbei, am plecat, ratînd, păcătosul de mine, şi parastasul pentru care mă dusesem. Un cîştig, totuşi: am memorat o reţetă de zacuscă cu ciuperci şi cum se pun la butoi murăturile pentru iarnă. În rest, viaţa comunităţii româneşti de pe aceste îndepărtate meleaguri pare monotonă şi mărginită ca în teoria şirurilor din analiza matematică. 

Doar cîte o rară scînteie mai poate scoate dezrădăcinatul din cenuşiul cotidian, iar cînd această scînteie se cheamă Eminescu – „pentru că trebuia să poarte un nume“ –, incendiul e declanşat. Prilejul s-a ivit: inaugurarea la Montréal, acum un deceniu, a mult mediatizatei „Place de la Roumanie“ şi dezvelirea statuii lui Eminescu, lucrare a sculptorului Vasile Gorduz. 

Tămbălăul levantin strămutat pe pămînt canadian e greu de confundat: simpatii politice şi orgolii parohiale, răzmeriţe de grup sau vechi ranchiune individuale, reproşuri şi frustrări culturale, partizanate şi dezbinări se aprind instantaneu şi se sting la fel de repede. Foc de paie fără a necesita pompieri şi uşoare cotonogeli fără a necesita prezenţa ambulanţelor. Cei mai şifonaţi au ieşit preşedintele Iliescu şi suita care îl însoţea, scurtînd ceremonia şi plecînd în trombă. Altfel, finalul era imprevizibil. 

Acum cîţiva ani, răsfoind o revistă străină, într-un colţ de pagină am dat peste o informaţie care mi-a dat fiori: într-un oraş european, Praga, la comemorarea unui mare savant de origine evreiască, rabinul refuză invitaţia. Motivul: sărbătoritul renunţase la iudaism. Cine era cel căruia rabinul i-a întors spatele? Nimeni altul decît cel ce văzuse „nevăzutul“, la moartea căruia o revistă americană prezentase o hartă a cerului unde, într-un punct minuscul şi lucitor – Terra –, era înfiptă o plăcuţă pe care era scris: „Aici a locuit Albert Einstein“. (Jean d’Ormesson,

La care ierarh român întîlneşti un asemenea orgoliu? La noi, indiferent de manifestare, chemat sau nechemat, soborul este prezent. Căldăruşa şi busuiocul şi-au pierdut pe veci odihna, sfinţirea intrînd în patologie. Diaspora nu face excepţie, mai ales la un eveniment legat de poetul naţional. Cît despre ortodoxismul poetului… Simpla invocare a divinităţii în poeziile sale nu este semnul credinţei. Cînd faci o pasiune pentru Schopenhauer şi te pasionează budismul – descoperit, poate, tot în scrierile filozofului german, care la rîndu-i se entuziasma (1844) văzînd că „Doctrina mea este în acord cu o religie“ – nu mai cazi în genunchi la icoane. De altfel, apartenenţa poetului la un cult religios – cel puţin în intenţie – era într-o continuă schimbare. Deşi botezat ortodox, într-o posibilă căsătorie cu Veronica Micle, „plănuia să treacă la catolicism, spre a face divorţul cu neputinţă“. Încă din perioada vieneză este atras de orientalistică, interesîndu-l, printre altele, viaţa şi învăţăturile lui Buddha Sakyamuni. Dacă orientalii se recunosc în poezia „Odă în metru antic“, iar un japonez – Sumya Haruya – vede în versul final, „Pe mine mie redă-mă“, însăşi Nirvana, s-ar putea ca, dincolo de dogmă, Eminescu să fie un

care, după o idee dragă lui Noica, „a intrat în universal prin idiomatic, prin naţional“. Nici politica, nici religia nu au vreun merit în propulsarea poetului naţional pe o asemenea orbită.

Politicienii vremii au tergiversat cît au putut minimele ajutoare financiare destinate poetului. Domnul C. Leca, politician botoşănean, are umor: „să nu se precipiteze“, ba chiar „să se lase pe toamnă“. Bine că nu post-mortem! O catagrafie a Moldovei din anul 1860 – Vlad Georgescu,

– menţionează, printre altele, existenţa a 21.954 de comercianţi şi a

Nu am găsit o statistică cu numărul clericilor la sud de Milcov. Cu toţii, deci, contemporanii lui Eminescu. I-a întins careva o mînă de ajutor cînd poetul era la ananghie?

De altfel, nici „bădiţa“ Creangă nu s-a arătat prea darnic cu „Fratele Mihai“. Strîmtorat nu era marele povestitor. Se spune că dormea pe o saltea burduşită cu două mii patru sute de galbeni de aur. Poate nu erau atîţia, dar ceva adevăr există în cele scrise de Petre Pandrea în

Humuleşteanul îşi vindea bine manualele didactice, afacere care îi aducea un venit sigur, iar tutungeria de pe uliţa Golia, unde vindea fratele Zahei, avea muşterii aleşi, amatori de marfă de calitate adusă din străinătăţuri – foiţa „Job“, printre altele. Este de netăgăduit faptul că Eminescu a fost ajutat, constant şi dezinteresat, de cîţiva buni prieteni, iar în capul listei stă Titu Maiorescu, cel care „nu a fost un adept al Evangheliilor“, dar „îşi dăruia treimea veniturilor“. Despre alţii, vorbe, multe vorbe… 

La ce bun să-l înveşmîntăm în atîtea cîntări, fum de tămîie şi dangăt de clopot? La toate comemorările, statuile nu se mai văd de odăjdii, soclurile sînt galbene de atîta ceară scursă din lumînări, iar în prezidii sînt mai multe sutane decît cravate. Confiscarea memoriei postume a gloriilor naţiunii a devenit o prioritate a ortodoxiei româneşti. În lipsa smereniei, trasul de mîneca anteriului a devenit obligatoriu. Şi urgent! 

Zilele trecute, am luat din nou drumul spre insula de românism din cartierul portughez al Montréalului, loc unde se află statuia poetului. Linişte absolută! Nici politicieni, nici preoţi, nici mireni, nici prostime. Poetul era singur. Nespus de singur. Ochii lui stinşi priveau spre nordul îngheţat, „spre steaua care-a răsărit“. Avea dreptate Aristocratul Îndoielii: „Teologia n-a putut elucida cine-i mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia şi am înţeles că acela era omul…“. 

Mai multe