Cînd simt eu că sînt român

16 februarie 2006   EFECTUL DE ECOU

10 vitamine naţionale 1) Cînd se apropie ora de îmbarcare pe un aeroport european şi încep să se adune pasagerii în faţa porţii de îmbarcare pe care este afişată destinaţia "Bucureşti". Sacoşele de plastic, înjurăturile fără rost, ghionturile discrete, nerăbdarea ţîfnoasă, ţoapele blonde platinate şi parfumate în exces, la concurenţă cu mirosul de transpiraţie, construiesc deja, cu cîteva ore în avans, spaţiul drag al ţării mele. 2) Mă simt foarte român de fiecare dată cînd mă aflu în contact cu orice (sau aproape) funcţionar public al ţării a cărui naţionalitate o port atîrnată de paşaport. Scîrba arhaică cu care eşti tratat, aerul că ţi se face un serviciu princiar şi nu este vorba doar de îndeplinirea unei îndatoriri profesionale, îmi reamintesc de fiecare dată că am reuşit, ca popor, o bizară metisare între dispreţul ţarist faţă de pacientul administrativ şi lipicioasa administraţie balcanică, o civilizaţie a "bacşişului knutizat". 3) Cînd mă găsesc într-o intersecţie a Bucureştiului la o oră de vîrf, unde nimeni nu mai respectă nici o regulă, se claxonează psihanalitic, se simte nevoia unor măşti de oxigen care să cadă pe faţa trecătorilor ca cele din avioane, în caz de pericol, unde pietonii în vîrstă sînt "speriaţi" mortal pe zebră de orice gigolo de cartier sau de tinere gulere albe ce-şi descarcă "potenţialul de dezvoltare personală", neremarcat de şefi, pe pielea celor care se încăpăţînează să rămînă bipezi. Unde se înjură, se scuipă şi se bate cu bîta, aşa cum, din păcate, am văzut de atît de multe ori. Iar ca tacîmul să fie complet, circulă învăluite în nori de fum gras basculante delabrate sau autobuze Ikarus de o vîrstă cu mine, care numai ele singure acoperă "cota de poluare" la care avem dreptul prin protocolul de la Kyoto, vedetele de necontestat ale oricărui ghid turistic gen Routard, alături de chelnerii ticăloşi ai ţării. Să nu fiu totuşi nedrept: i-am uitat pe taximetriştii de la Otopeni din acest clasament ad-hoc. 4) Mă simt extrem de român cînd trece o coloană cu girofare pe stradă, ce conţin îndărătul geamurilor fumurii, ca şi ţîfna de extracţie bizantină, de la preşedintele ţării pînă la un funcţionar de mîna a şaptea de la Bruxelles, purtat cu alai şi în viteză pe străzi. "Rusului îi place viteza" - spunea Gogol. Nu ştiu exact ce le place "oficialilor", dar ştiu ce nu le place trecătorilor de pe stradă: acel sentiment al puterii absolute exhibate ruşinos în public, un obicei românesc care nu se vrea să se lase domesticit nici de trecerea timpului, nici de secularizarea şi modernizarea societăţii, de nimic. Sentimentul românesc al fiinţei cînd un băiat cu ochii verzi ca mătasea broaştei, reciclat democratic, te ţine în bătaia armei în intersecţie să treacă pe scena vieţii un "obiectiv"... 5) Cînd am din cînd în cînd tendinţa masochistă de a deschide televizorul, cablat şi poluat în mod inevitabil de gunoiul mediatic al televiziunilor particulare româneşti, fără de asemănare în toată lumea civilizată cu care ne place să ne comparăm. Unde mai poţi găsi ştiri de debut de jurnal cu bătrîne muşcate de picior de violatori minori, ştiri care nici măcar în Anglia, ţara tabloidelor, dar şi al BBC-ului, nu şi-ar găsi locul nici măcar pe hîrtia cu care se înfăşoară fish and chips-ul uleios la prînz. Sau filmele de mîna a şaptea, bune de aprins focul în sobă, prezentate de voci grave, cu accent american, ca fiind mari capodopere, ce nu ar trebui ratate de telespectatorii ce "dau rating " aşa cum albinele secretă mierea. Dacă emisiunile televiziunilor private din România ar mirosi, mulţi dintre cei care le produc ar trebui să stea cu masca de gaze pe figură. În fine, reclamele mitocăneşti pentru băuturi ieftine consumate tot de mitocani, care pe ecran lasă nisip în păr, iar în realitate - scrîşnet de dezgust telespectatorilor care se mai pot indigna - din păcate din ce în ce mai puţini. 6) Mă simt un român neputincios cînd merg pe stradă şi sînt agresat vizual de pornografia făcută fără cap, fără gust şi mai ales fără nici o pudoare. Mă simţeam mîndru că nu avem echivalent în lume cînd văd că sex-shop-urile ce au micozat Bucureştiul afişeau în vitrină, de Crăciun, ursuleţi de pluş cu penis supradimensionat şi roşu, iar alături un magazin profilat pe pateuri calde, "de post", utiliza imaginea unui călugăr cu barba în vînt, surprins pe fundalul unor turle mînăstireşti. Popor ortodox, care mai bine ar cumpăra ursuleţul decît să calce postul. Sau cînd CD-urile pornografice, care într-o ţară din putredul Apus şi-ar fi găsit locul doar după grele draperii de pluş în cartiere "roşii", sînt vîndute alături de presa zilnică, creioane şi batiste de hîrtie. 7) Cînd sînt obligat să arunc totul la gunoi (carton, hîrtie, sticlă) pentru că nu s-a gîndit nimeni că trierea gunoaielor se învaţă unul de la altul, că resursele nu sînt nelimitate şi că România arată ca o rampă de gunoi în aer liber, tocmai din cauza inerţiei autorităţilor, menite să controleze, şi a lipsei de civilizaţie a consumatorilor. În ce ţară din lume s-ar fi permis afaceri de milioane de euro cu bere şi etcetera ambalate în pet-uri de plastic, fără a-i obliga pe cei care le produc să cotizeze pentru a recicla măcar o parte din aceste deşeuri non-degradabile? În ce ţară din lume colectarea hîrtiilor este apanajul marginalilor şi dezmoşteniţilor? 8) Mă simt un român adevărat, curajos, cu sînge de dac, cînd mă aventurez pe stradă. Dacă nu-mi explodează o petardă de calibru greu în glugă, dacă nu mă atinge în cap o sticlă aruncată de la etaj, mă aştept măcar (mă scuzaţi, cititori dumneavoastră) la mîngîierea unui prezervativ proaspăt folosit, aşa cum s-a întîmplat de curînd unui bun amic la ora 14,00 a unei după-amieze de decembrie, semn de sănătate a cuplului care s-a debarasat pe fereastră de incomodul obiect. Acestea sînt pericole aeriene, dar mult mai subtile sînt cele de la nivelul solului, unde gropile rămase deschise din cauza capacelor de canalizare furate, pentru a fi date la fier vechi, se pot dovedi mai eficiente decît capcanele primitivilor din jungla africană. În fine, mă simt cu adevărat acasă, în capitala României, cînd mă aştept din moment în moment să fiu atacat de cîini vagabonzi, gîndindu-mă la "strategiile" pe care ar trebui să le adopt pentru a scăpa nevătămat. Pe cînd la un documentar Animal Planet despre "prădători", filmat pe străzile româneşti? 9) Cînd mă uit la faţadele clădirilor. Dacă sînt în provincie, într-un oraş monoindustrial, părăsit de populaţia aptă de muncă, am un sentiment de pasaj, de autogară, din cauza inflaţiei de reclame ce propun Spania la 100 de euro, în condiţii de confort asemănătoare călătoriei sardinelor din şalupa de pescuit în cutia de conservă. Dacă sînt în Bucureşti, nu încetez să mă întreb pînă unde va merge nesimţirea "publicitarilor", şpaga la autorităţi şi acceptarea mioritică a locuitorilor metropolei, care în schimbul unei "contribuţii la întreţinere" îşi vor lipi în curînd reclame la telefonia mobilă pe frunte, pe nas, pe gură, firesc, natural, fără ca ceilalţi din jur să observe măcar schimbarea produsă. În curînd, vom descoperi adevărata faţă a clădirilor din acest oraş bălţat ca un dos de papagal doar răsfoind albumele lucioase cu fotografii prin librării, restul fiind ascuns de un strat bine închegat de "bannere" ce laudă virtuţile curative ale iradierii voluntare cu telefonul mobil. 10) Mă simt un român nefericit de fiecare dată cînd îi citesc pe Caragiale şi Cioran şi mi se par mai actuali ca nicicînd, fir-ar să fie...

Mai multe