Educatorii şi educaţia lor

„Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama lui Popescu, care este foarte mîhnită): Că-z prost l-ai făcut, cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mînce. (Mama lui Popescu plînge), Că‑z geaba te mai bocești acuma, nu-l mai dreji. Are să mai steie încă șapke ani repekinke… Ionescule! (Mama lui Ionescu tușește foarte mișcată.) Cumu-i pămîntul, mă? Ionescu: Mare, dom’le! Profesorul: Pe dracu’ mare! L-a măsurat mîni-ta să vadă mare-i? Pe lîngă alke astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pămîntul nostru doară-i o scîrbă! Nici cît să chiorăști un șoarece… Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! E vorba cumu-i? Ionescu: Se-nvîrtește, dom’le. Profesorul (răstindu-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No, apoi? Dacă se învîrke, cumu-i? În trei colțuri, animale? Ionescu: Nu, dom’le! Profesorul: No, dar? Ionescu: Rotund. Profesorul: Vezi, așa, loază!“

S-ar zice, după dezvăluirile din presă, din ce în ce mai multe în ultima vreme, că dialogul profesor-elev nu s-a schimbat foarte mult față de vremurile în care Caragiale scria despre „Pedagogul de școală nouă“. Scenele înregistrate pe reportofonul ascuns prin ghiozdane, în care copiii sînt amenințați cu bătaia și jigniți, sînt amuțitoare. Și cred că ar trebui să-i pună pe gînduri pe toți cei implicați în educație.

Pe de o parte, limbajul folosit de dascăli este inadmisibil: în felul acesta nu poți vorbi nici măcar cu propriul copil, nici cu vecina, nici cu o prietenă, nici cu instalatorul care nu-și face treaba bine. Darămite cu elevul tău, într-o școală, în timp ce îți exerciți profesia de educator.

Pe de altă parte, metoda reportofonului ascuns în ghiozdan mi se pare și ea periculoasă și nu mai puțin umilitoare pentru educația din școli. Nu cred că se pot produce schimbări benefice în comportamentul dascălilor pornind de la teama de a nu fi înregistrat pe ascuns și deconspirat, cu metode de tristă amintire. Secvențele dezvăluite de presă ar trebui să nască întrebări și eforturi de a le răspunde.

Mă gîndesc, spre exemplu, că o primă întrebare ar fi: de ce este, totuși, așa de greu să întrerupi contractul de muncă al unui cadru didactic? Abuzul verbal este una dintre cele mai grave forme de așa‑zise „abateri disciplinare“ de care poate fi învinovățit un profesor. Misiunea lui este tocmai aceea de a revela și stimula ce este mai bun într-un copil. Să îți folosești profesia ca pe un ciomag pe care îl arăți amenințător ori de cîte ori un copil pe care îl ai în grijă nu se comportă ca la carte mi se pare cea mai gravă formă de neprofesionalism. 

Mai apoi, un astfel de caz scoate la iveală și alte tipuri de responsabilități: cele ale directorului de școală (răcnetele învățătoarei nu pot fi, sînt convinsă, un secret păstrat între pereții clasei), ale colegilor, ale consiliului de administrație, ale sindicatului.

O altă întrebare ar fi cît de întins este fenomenul abuzului verbal în instituțiile de învățămînt. Dacă sînt doar cîteva cazuri izolate, lucrurile s-ar putea rezolva cu niscaiva sancțiuni și cam atît. Dar dacă e vorba de zeci și sute de cazuri, atunci lucrurile se complică: este evident, nu pot fi dați afară din învățămînt sute sau mii de profesori fără ca asta să afecteze „sistemul“ și așa fisurat… Există servicii de consiliere pentru cadrele didactice? Există programe specializate de formare în psihologie? Există teste și examinări care să scoată în evidență lacune profesionale, dar și eventuale dezechilibre emoționale? Marile derapaje comportamentale ale cadrelor didactice atrag în vreun fel atenția școlilor care pregătesc profesori și învățători?

Imaginea învățămîntului românesc este din ce în ce mai dezolantă. Intervențiile miniştrilor Educației sau ale inspectoratelor peticesc doar, fără vreun succes, găurile enorme lăsate de lipsa reformei. Nu, nu e corect ca un limbaj agresiv, umilitor, să fie auzit într-o instituție de învățămînt. Dar nici breaking news-urile cu dascăli răstigniți pe micile ecrane nu sînt de folos nimănui.

Maria Iordănescu este psiholog.