Educaţia ca formă de protest
În România ultimilor ani, educaţia pare a avea de dus poveri din ce în ce mai grele. Privesc cu compasiune către toţi cei implicaţi în formarea copiilor şi tinerilor – părinţi, dascăli, artişti, scriitori, angajaţi ai instituţiilor de cultură şi educaţie – şi văd cum sarcinile lor devin din ce în ce mai dificile, din ce în ce mai greu de pus în practică. Eforturile de a păstra standarde onorabile în educaţie sînt uriaşe: zilnic, de atîţia ani, se duc războaie cu aroganţa, dispreţul, prostul-gust, ignoranţa liderilor de orice fel, de la cei ai televiziunilor pînă la cei ai parlamentului, guvernului, preşedinţiei. Cu gustul lor devorator pentru manele, telenovele, scandal (şi linşaj) de presă.
De unde să începi munca de formare a unui copil, într-o ţară în care preţul cunoaşterii, al culturii, al pregătirii intense pentru o meserie sau alta este unul foarte scăzut?(O ţară în care educaţia a devenit o formă de protest împotriva celor care o conduc.) Un adult responsabil cu educaţia unui copil, fie el părinte sau profesor, priveşte în jur spre lumea care-l guvernează şi pricepe curînd că miza nu mai e numai aceea de a-l învăţa să scrie şi să socotească. Obiectivele lui şcolare sînt departe de a se mai rezuma la poezia romantică sau războaiele daco-romane. Îngrijorările lui sînt altele decît cele date de muţenia tînărului în faţa logaritmilor sau a hărţii lumii.
Nu, bătălia e în altă parte, iar strategiile adecvate sînt mai greu de încropit: un adult responsabil cu educaţia unui tînăr în România de azi trebuie să-şi construiască argumente puternice cu care să-l convingă că şcoala îi este cu adevărat de folos. Că trebuie să înveţe, chiar dacă cei bogaţi din jurul lui nu au şcoală prea multă. Că un doctorat înseamnă un titlu de prestigiu, obţinut cu mult efort, un titlu care, înainte de a-ţi aduce beneficii, incumbă responsabilităţi. Că o diplomă obţinută pe net nu este decît o foaie multiplicată la copiator, cu nimic mai valoroasă decît un afiş electoral.
Un profesor sau un părinte în România de azi are sarcini mai grele decît un părinte sau dascăl din lumea civilizată: el trebuie să-i explice copilului că eforturile lui şcolare vor fi recompensate, în ciuda faptului că cei care hotărăsc soarta şcolii sînt hoţi, mincinoşi, incompetenţi. Că o acuzaţie de plagiat nu poate trece ca o boare de vînt peste onoarea unui prim-ministru.
Un educator al timpurilor şi plaiurilor noastre are de înfruntat oprelişti insurmontabile: hărţuiala analfabetă, zilnică, a televiziunilor şi politicienilor, violenţa limbajului şi a faptelor lor, dispreţul legiuitorilor pentru cuvîntul dat sau scris sub semnătură, justiţia de tip mafiot, acuzaţiile enorme care pot adumbri biografiile cele mai curate.
În sfîrşit, un adult responsabil cu educaţia unui tînăr al zilelor noastre trebuie să aibă un discurs bine (şi greu de) argumentat despre foloasele pe care ţi le poate aduce o instrucţie bine pusă la punct, într-o ţară a CV-urilor construite în Power Point, dar care se dezintegrează la primul search pe Google. Cum să explici că respectul şi admiraţia pe care încă le mai pot stîrni competenţele dezvoltate la standarde de excelenţă sînt lăudabile, într-o ţară în care miniştrii Culturii silabisesc cu greu numele bursei ai cărei beneficiari au fost sau în care miniştrii Educaţiei sînt trecuţi „fără voie“ ca autori de articole plagiate?
Iată tot atîtea motive pentru care educatorul din România de azi se simte mai neajutorat şi mai singur ca niciodată.
Maria Iordănescu este psiholog.