Ecologistul

Prin fereastra panoramică a sălii de lectură a bibliotecii privesc, din cînd în cînd, agitaţia străzii Jean Brillant. După o iarnă lungă, cum sînt de obicei iernile montréaleze, după nenumăratele zile de ger polar cînd nu puteai ieşi din casă fără cagula trasă pe cap („mascaţi“, ar zice românul), iată, în sfîrşit, primele semne ale primăverii, anotimp ce nu durează mai mult de două săptămîni. O ușoară încălzire înviorează strada, iar terasele cafenelelor și restaurantelor sînt luate cu asalt, ca la un misterios semnal de atac. Tineri şi bătrîni, nu mai contează vîrsta, trec la ţinute lejere, deşi unii dintre ei mai tremură şi mai strîng din dinţi. Grupul gălăgios de pe terasa cofetăriei de peste drum nu poate fi alcătuit decît din studenţi, bănuiesc asta nu numai după cărţile şi rucsacurile aruncate neglijent, dar şi după proximitatea Universităţii. Au alăturat cîteva mese, iar pînă la onorarea comenzii încearcă un simulacru de plajă „la bustul gol“. Totul e în mişcare, totul e viu, stenic, după monotonia unui anotimp interminabil.

În staţia de autobuz sînt numai elevi de vîrste mici, probabil de la vreo şcoală din cartier, care însoţiţi, care singuri, majoritatea dintre ei cu celularele deschise, profită de timpul de aşteptare pentru a mai schimba cîteva mesaje. Multă agitație, hîrjoană cît cuprinde, rar cîte unul mai retras, gînditor, aşteptînd în tăcere autobuzul. Această „insulă“, sufocată de celulare, ar putea fi o bună idee de reclamă pentru o companie de telefonie mobilă.

Umberto Eco, într-un editorial din L’Espresso, se ridica odată împotriva telefoniei celulare, spunînd că de ea au nevoie numai „handicapaţii, chirurgii care lucrează pe grefe de organe, bărbaţii şi femeile care au legături extraconjugale, jurnaliştii“. Nu știu cît de veridică este afirmația autorului romanului Numele trandafirului, oricum, restricția nedumerește. Sînt multe alte categorii sociale, profesionale, cărora noua tehnologie din domeniul telecomunicaţiilor le este de un real folos. Şi de ce nu am profita cu toţii de noile utilități?

Mai citesc cîteva pagini şi revin obsedant la peisajul străzii. Un sans-abri, cum zice francezul, „boschetar“, mai pe limba noastră, trage după el două cărucioare legate unul de altul, şterpelite de la vreun magazin. Un tren scurt, la care „locomotiva“ trage din greu, cu icneli și halte neprevăzute. „Vagoanele“ sînt supraîncărcate cu tot felul de bulendre, utile şi inutile, agoniseala cotidiană a unui om fară acoperiş deasupra capului, breaslă de năpăstuiţi în continuă expansiune, stimulată de incapacitatea membrilor de a-şi gestiona singuri viaţa. Alcooluri, droguri, vicii, boli incurabile, iată numai cîteva dintre cauzele dezechilibrului. Mai acum cîţiva ani, spitalele psihiatrice, doldora de pacienţi, s-au trezit cu fondurile guvernamentale reduse substanțial, fiind obligate să externeze o mare parte dintre bolnavi, prioritari fiind cei mai puţin loviţi de soartă. Decizia a fost dură: un ajutor din partea Guvernului, iar familia să se ocupe de ei. Cum nici familiile lor nu o duc prea strălucit, iată-i pe stradă, în metrou, în magazine, în localuri publice, unde intră şi ies după cum îi taie capul. Nu toți cerşesc, nu sînt agresivi, îi identifici după ticuri şi continuul verbiaj, de parcă ar vorbi cu cineva. Jean, un coleg de serviciu cu harul umorului, după mai multe glume, m-a întrebat dacă ştiu de ce montréalezul vorbeşte singur pe stradă. Nu, nu ştiam. „Pentru că preferă să discute cu un om inteligent“, mi-a răspuns, bucuros de găselniță. Dacă acum cîţiva ani îi puteai identifica pe cei cu afecțiuni psihiatrice în forfota străzii, acum e imposibil. Nu mai ştii dacă vorbeşte singur, dacă e pe celular sau dacă e pe mp3 ascultînd muzică în căştile de la urechi, dacă e bolnav sau este unul dedat năravului „audio“. Ajutorul social ar fi aproape suficient pentru a duce o viaţă normală, viaţă pe care alţi beneficiari ai acestui tip de ajutor guvernamental, stăpîni pe ei, o duc în limitele decenţei.

Privesc încă o dată acest „tren“ fără şine, fără gări, fără orar, circulînd la voia întîmplării, singurele opriri fiindu-i dictate de epuizarea „locomotivei“. Sacul de dormit care tronează deasupra unor uriaşe pungi de plastic, plin de jeg, deşirat, din care ies lungi fuioare de vată, pare obiectul cel mai util, pus la îndemînă pentru cazuri de urgenţă. Frînt de oboseală, indiferent că este zi sau este noapte, își încropește așternutul pe asfaltul acoperit de gheaţă sau topit de dogoarea amiezii, prăbuşindu-se în reverii care nu țin cont de rangul social. Doar în vis ierarhiile dispar, trezindu-se mai fericit decît „castelanul“ la a cărui poartă, întins pe gresia rece sau fierbinte, și-a tras sufletul şi-a odihnit oasele, continuînd această agonie pe lungul drum al pierzaniei.

Îmi strîng bagajul, aruncînd o ultimă ocheadă spre trotuar. Abia acum văd o mică anexă, un fel de gheretă din sticlă, un loc destinat fumătorilor bibliotecii. Nu m-am mirat văzînd un alt năpăstuit adunînd chiştoacele, pe care le pune cu mare grijă într-o cutie metalică. Colegii de „breaslă“ recuperează tutunul, el pare a face excepție.

La un moment dat s-a așezat pe o bordură de ciment, iar dintr-un buzunar a scos un telefon celular. Am crezut că are vreo dambla, că telefonul e o jucărie, cum sînt atîtea pentru copii, sau că e unul găsit la gunoi. Nu simula o convorbire, chiar îl sunase cineva, lumina albastră a display-ului și gesticulația ce trăda semnele bucuriei erau dovada unui apel. Apoi, s-a ridicat în picioare, l-a închis tacticos, înfășurîndu-l într-o cîrpă, şi l-a băgat în buzunarul unui veston lung pînă la genunchi, strîngînd bine în jurul mijlocului un simulacru de curea, făcută dintr-o împletitură de sfori. Măi, fir-ar să fie, nu mai înţeleg nimic. Una dintre bibliotecare a venit lîngă fereastra prin care priveam strada, văzîndu-mă captivat de scena de pe trotuar. M-a întrebat dacă locuiesc în cartier. Nu, nu locuiam. Explicația a venit firesc: personajul este Marcel, om al străzii, licențiat, fără să fi profesat vreodată, care, de ani buni, strînge chiștoacele, manie care i-a adus şi un premiu – un telefon celular! – din partea departamentului ecologic al Primăriei de arondisment. Şi, ca să-i facă o bucurie, funcţionarii Primăriei îl mai sună din cînd în cînd. Nu fumează, cum bănuiam, nu consumă droguri, nu alcool, nici alte vicii aparente, o singură obsesie: resturile de ţigări pe care le adună de pe stradă şi le depune în cutiile metalice amenajate pentru fumători.

I se spune „Ecologistul“.

Personajul m-a trimis la o altă afirmaţie a lui Umberto Eco: „Telefonia celulară este un snobism. Adevăratul om de putere nu răspunde la telefon. Telefonia celulară este un semn de inferioritate socială“. Nu știu dacă Marcel este snob sau nu, de alt­fel asta nu are nici o importanță, treapta socială pe care se află, însă, pare a-i da dreptate semioticianului.

Aparent insignifiantă, îndeletnicirea „Ecologistului“ este o necesară lecție de civism pentru semeni. Sîntem capabili să-i dăm ascultare?

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.