Durere și glorie

De ceva vreme, povestesc în rubrica aceasta filme. Și consemnez cîteva gînduri pe marginea unor secvențe care mi se par memorabile. Nu o fac de pe poziția unui critic de film, nici nu aș avea cum, căci nu am studii de specialitate și nici experiența  necesară. Textele nu se vor un exercițiu hermeneutic, o analiză a limbajului cinematografic sau a tehnicii regizorale și nici o agendă a noilor filme apărute pe piață. Sînt doar povești despre oameni și întîmplări care, deși există doar în plăsmuirile autorilor de film, ar fi putut face parte din biografia reală a multora dintre noi.

Azi: Pain and Glory, film spaniol, regizat de Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas și Penélope Cruz în rolurile principale. E vorba despre un regizor, Salvador Mallo, și despre suferințele lui: dureri fizice insuportabile, moartea mamei, sentimente de vinovăție și eșecuri, teama de ratare în profesie, în relațiile cu cei apropriați, în propriul destin. Chipul pe care și-l vede acum în oglindă, unul înnegurat de depresie și singurătate, îl face să caute cu nesaț (și cu heroină) refugiul în vremurile copilăriei. O copilărie din care prind contur protecția mamei și dorința ca băiatul ei să învețe carte, casa ca o peșteră, în care lumina pătrundea doar printr-o fereastră improvizată în tavan, întîlnirea cu un tînăr analfabet pe care, la insistențele mamei, îl învață să scrie și să citească. Mai apoi, motivele tristeții și ale însingurării încep să prindă alte chipuri, de-a lungul altor secvențe de viață: un actor căruia nu i-a putut ierta, timp de treizeci de ani, eșecul unuia dintre filmele sale, o mare și unică iubire, înfrîntă de dependența de droguri a partenerului, și, în sfîrșit, revenirea mamei în viața lui și a poverilor pe care reproșurile acesteia i le-au pus pe umeri: „N-ai fost un fiu bun, Salvador”, îi spune ea direct, fără ezitare, cu puțin timp înainte să moară. (După terminarea școlii în sătucul copilăriei, Salvador a plecat la Madrid, ținînd departe familia de viața lui de adult, de ceea ce i se părea că ai lui nu vor putea înțelege și accepta niciodată: homosexualitatea, viața boemă, munca și sacrificiile făcute în numele artei.) Mama îi reproșează distanța și declară copilăria fericită a fiului său un subiect tabu pentru filmele lui. Copilăria, singurul timp senin din biografia lui, devine proprietatea mamei. Salvador îi cere iertare pentru că nu a reușit să fie fiul pe care ea și l-a dorit. Și îi promite că ultima ei dorință, aceea de a muri în patul ei domestic, îi va fi îndeplinită. Că în pragul morții va fi, deci, pentru ea, ceea ce nu a reușit în timpul vieții: un fiu bun. Dar nu reușește: mama moare, înainte ca el să își îndeplinească promisiunea.

La cîțiva ani după decesul ei, Salvador primește, printr-o întîmplare norocoasă, scrisoarea de mulțumire a tînărului pe care l-a învățat să scrie și să citească. O scrisoare pe care mama i-a ascuns-o multe decenii. Și scrisoarea face minuni: îi aduce aminte de vremurile în care a fost un copil bun și generos, de darurile minții și inimii lui, care au schimbat vieți, de drumul pe care pornise, pentru iertarea lui și a celorlalți. Copilăria și timpul ei fericit nu mai erau datorii neplătite, nemeritate: ci erau ale lui, îi aparțineau, contribuiseră din plin la ceea ce era acum, un regizor bun, pregătit să creeze primul film despre anii lui de început de viață.  

Maria Iordănescu este psiholog.