După douăzeci de ani

23 iulie 2014   Societate

Aproape de malul rîului care traversează oraşul, lîngă cel mai mare dintre parcuri, stă semeaţă Piscina Olimpică. Îmi părea o clădire gigantică, mai mare decît toate catedralele din lume. Lumea pe care apucasem să o văd. Următoarea clădire e Sala Sporturilor. Din cînd în cînd se întîmplă cîte ceva acolo, meciuri de baschet sau de volei sau altfel de evenimente care adunau lume. Toată zona, împreună cu parcul, avea iz de sport, ca un mare sat olimpic; oamenii care se învîrteau pe-acolo purtau trening, cu genţi de echipament pe umăr. Frumoşi şi tineri, diferiţi de cei monotoni şi înfundaţi, din restul oraşului. În spatele Sălii Sporturilor şi legat de piscina acoperită era ştrandul. Vara, lucrurile se cam schimbau şi „satul olimpic“ era invadat de tot felul de oameni, mai ales fete şi femei, cu costume de baie colorate şi imprimate, din două bucăţi (ce oroare faţă de costumele „întregi“, regulamentare în Piscina Olimpică).

Într-un an, vara, împreună cu atmosfera ei gălăgioasă, a început mai devreme ca de obicei; cam de Mărţişor. În fiecare zi, după şcoală, luam tramvaiul 101 sau 102 pînă la bazin. Staţia de tramvai de dinainte de curba de aproape 90 de grade din dreptul bazinului era, de la o vreme, ticsită de lume. Cînd plecam de la bazin, mă urcam înapoi în tramvai şi, deşi încă era frig şi aveam geacă pe mine şi îmi îngheţa mîna pe bară, cînd treceam pe lîngă Sala Sporturilor vedeam un puhoi de oameni care parcă se duceau la ştrand. Alteori, grămada arăta ca în aşteptare pentru bilete, mă gîndeam că trebuie să se întîmple ceva important, un campionat, cine ştie. Pe urmă, tramvaiul trecea mai departe şi uitam; a doua zi, grămada se făcea şi mai mare. Oamenii începuseră să se aşeze la coadă pe mai multe rînduri. Îmi aduc aminte comentariile celor din tramvai, aoleu, iar sînt cozi, abia ce scăparăm de ele.

Pe urmă, au început să apară maşinile. Dacii colorate şi maşini străine, care pe unde apucau. Parcarea imensă din faţa bazinului, care de obicei era pustie sau adăpostea cîteva maşini stinghere şi tot atîtea biciclete, era ticsită. Maşini îmbulzite şi ele pe două-trei rînduri, ca şi proprietarii lor; claxoane, zgomot, praf. Total atipic pentru oraşul meu liniştit. Au început să apară şi maşini cu numere din alte judeţe, şi oameni care vorbeau cu tot felul de accente bizare. Mă gîndeam că trebuie să fie ceva foarte important dacă toată ţara a venit să cumpere bilete. Dar de unde or fi atîtea bilete? Şi cum or să poată toţi oamenii să încapă în Sala Sporturilor?

Îmi aduc perfect aminte de o zi în care am fost cu mama la cumpărături. Era soare şi cald afară şi mă uitam în vitrinele magazinelor – goale, aşa cum nu mai fuseseră de dinainte de Revoluţie. Doar etichete de carton cu numele articolului care ar fi trebuit să se găsească acolo şi preţul corespunzător. Am întrebat-o pe mama de ce nu este nimic în vitrine şi mi-a spus că „s-au terminat“: oamenii cumpără tot ce găsesc şi pe urmă trebuie să aştepte pînă vine tura următoare. Ca şi coada, vitrinele goale se întorseseră şi ele. Cum se întorseseră şi cartelele: oamenii ieşeau din coadă cu nişte bilete gri care semănau cu cartelele de pîine.

Pe urmă, a venit vacanţa de vară şi am abandonat pentru o vreme bazinul, Sala Sporturilor şi puhoiul de oameni, pentru că am plecat la mare. Mă simţeam foarte ciudat; cînd afla de unde sîntem, lumea parcă se purta... altfel. „A, păi da, e bine acolo la voi.“ Şi nu prea înţelegeam eu de ce să fie bine, cu vitrine goale şi cozi şi praf şi toţi oamenii care îmi invadaseră satul olimpic. Telefonul nostru suna întruna. De dimineaţa pînă seara, tot felul de oameni care o căutau pe mama. Dacă nu era mama, poate totuşi e tata acasă, scumpo. Dacă nici el, să le spui că i-am căutat, familia cutare, am vrea să vorbim cu ei cît de repede. Eu transmiteam cîte mesaje îmi aduceam aminte, mai uitam; dar n-o uit pe mama, care de obicei nu era mare prietenă cu telefonul, cum eram eu, ţintită în taburetul maro şi pufos de pe hol, lîngă oglinda rotundă, vizavi de uşa de la sufragerie, mereu vorbind la telefon.

Seara ne mai uitam la televizor şi telefonul continua să sune; atunci, ai mei se cam enervau. La televizor tot apărea un nene puţin mai negricios, parcă avea şi ochelari; aproape numai pe el îl vedeam, toată lumea îl asculta cu sufletul la gură.

A venit odată bunicul pe la noi, n-a stat foarte mult, o zi, două. Avea o plasă neagră din fîş, modelul care se putea împacheta într-un soi de portmoneu, cu fund din vinilin şi fermoar. Cînd mai mergeam pe la ei în vacanţe, îl aşteptam pe bunicul seara cu sufletul la gură, căci din servieta lui de piele maro, ale cărei catarame le desfăcea cu un zîmbet şugubăţ, răsăreau tot felul de bunătăţi. Mi s-a părut ciudat că de data asta avea o plasă neagră în locul servietei şi nu scotea nimic interesant din ea. Dar părea vesel, se ducea şi el la Sala Sporturilor. Dacă pînă şi el voia să cumpere bilet, trebuie că era vorba de ceva cu totul special.

Mama părea tot mai obosită şi mai stresată. Telefonul suna mereu. Vitrinele erau tot mai goale. Grămada de oameni depăşise deja curba liniei de tramvai şi se întindea gălăgios înspre podul de peste rîu.

Pînă într-o zi ploioasă, cînd toată lumea din oraşul liniştit de pe rîu era descumpănită. Atmosfera era îngrozitoare, toţi adulţii erau iritaţi şi ţipau unii la alţii. Din coadă nu mai rămăsese decît o grămadă concentrică, înghesuită înspre uşiţa din capătul Sălii Sporturilor, către casa de bilete. M-am gîndit atunci că poate în sfîrşit stocul de bilete s-a epuizat. Sau că evenimentul s-a anulat. Oricum, eram fericită, aveam să îmi primesc satul olimpic înapoi, la iarnă zăpada va acoperi urmele şi toate acestea vor fi doar amintiri dintr-o vară în care nişte oameni gălăgioşi şi nesportivi au invadat perimetrul sacru al genţilor cu echipamente.

Într-o zi în care am luat ca de obicei tramvaiul înspre casă şi mă uitam pe geam la Sala Sporturilor, unde mai aşteptau aiurea cîţiva oameni, o bătrînică de pe scaunul din faţa mea s-a uitat îndelung la ei şi a dat din mînă a lehamite: „Tulai Doamnie, că nu i-o mai săturat Dumniezo cu Caritasu’ ăsta!“

Se fac douăzeci de ani de cînd a căzut Caritas. Şi tot atîţia de cînd am terminat şcoala generală.

Raluca Nagy este antropolog, dr. în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.

Mai multe