După 20 de ani

24 iunie 2018   Societate

Bobi, cel care a fost marele Mister într-a IX-a, s-a îngrășat și are un început pronunțat de chelie. Magda e neschimbată, arată fantastic, ca la 20 de ani, poate că din cauza faptului că nu s-a măritat, doar o rețea de riduri fine în jurul ochilor îi trădează vîrsta. Alina are același păr lung, cîrlionțat, pentru care o invidiau toate fetele din liceu, însă talia i s-a îngroșat după cele patru nașteri. Alex a rămas la fel de scund, n-a mai crescut, pare la fel de pus pe glume, deși uneori îi surprind cîte un zîmbet trist. Natalia, care a venit tocmai de la Paris ca să ne vadă, are aere de femeie emancipată. Aia micuță care ne întreba non-stop, în pauză, dacă ne-am pus o e slabă ca un țîr și poartă o fustă indecent de scurtă pentru 40 de ani, dar îi stă bine. Bogdan a rămas la fel de mitocan, doar că nu se mai șterge cu tricoul de transpirație după ora de sport și nu-și mai scuipă, cu precizie, flegmele la fiecare pas. Silvia e la fel de timidă, s-a retras pe un colț de calorifer și nu îndrăznește să vorbească cu nimeni. Mă întreb cum mă văd ei pe mine. Cît de mult m-am schimbat, de fapt?

Ne așezăm în băncile care ne-au rămas mici, îi privesc pe toți acești adulți-copii pe care nu i-am mai văzut pe douăzeci de ani, pe unii abia dacă i-am recunoscut. Îi simt pe toți apropiați și, în același timp, niște străini.

De fapt, de cînd am intrat în curtea liceului, încercînd să mă comport cît se poate de normal, de parcă aș fi fost acolo alaltăieri, m-a apucat angoasa. Mă așteptam să privesc lucrurile cu detașarea omului peste care au trecut, totuși, douăzeci de ani, dar nu! Bîzîitul tîmpit al soneriei, turmele amorfe de adolescenți scurgîndu-se spre intrarea elevilor, vocile ascuțite ale fetelor care își continuă bîrfele, cleveteala, micile lor răutăți de fiecare pauză, împletindu-se cu cele mai grave, în schimbare, ale băieților care se strigă unii pe alții cu „Băă!“, „Măă!“ și „Hai!“, toate sînt atît de prezente. Uite acolo, în spatele magaziei de pe terenul de baschet, am fumat prima țigară, un Kent lung, pe la al cincilea fum mi s-a făcut greață, dar am înghițit în sec, am -luat o gură de cola răsuflată și am reușit s-o termin. M-am simțit o eroină și nu m-am mai lăsat nici pînă în ziua de azi. De gardul ăla șui mă sprijineam în fiecare pauză ca să văd ce face C. de la B, cu cine vorbește, ce alte gagici se mai holbează la el în afară de mine. Dacă îi surprindeam privirea – ochii ăia imposibil de albaștri, așa scria în jurnal – eram fericită și visam cu ochii deschiși toată ora de mate. Pe băncile de la poartă ne mai pierdeam vremea înainte de a ne hotărî dacă chiulim sau nu de la chimie… dar unde să mergem? Era iarnă, frig, dîrdîiam în blugii noștri cu talie joasă, ca să ne lase mijlocul gol, să scoată în evidență rezultatele vreunei diete minune, să fim privite cu invidie – „Fatăăă, cît ai slăbit!“ N a-veam unde să mergem, doar să bîntuim pe străzile înghețate, să scoatem aburi pe gură în timp ce povestim pentru a suta oară ce mișto a fost la bairamul de sîmbătă la care a venit și L. sau V., ori să ne plîngem de milă.

Așadar, am intrat în curtea liceului, unde era liniște. Nu se auzea nici o sonerie, nu se vedea nici urmă de adolescent chiulind, nimeni nu juca baschet acum, la începutul vacanței de vară, și totuși am simțit dintr-odată toate fricile, toată nesiguranța de atunci. Frica de profa de chimie care era pur și simplu dementă, frica de un nou 3 în teza la mate și de două pagini cu ecuațiile mele tăiate cu roșu, teama că nu voi fi niciodată o tipă populară, că nu voi avea nici o gașcă și că n o să încap ever în blugii Motor numărul 27 pe care îi purtau toate gagicile super, mișto și bestiale, teama că C. sau L. sau V. n-or să mă bage în seamă niciodată, iar la capătul tuturor acestor frici, gogorița cea mare – Bac-ul. Nu exista viață dincolo de Bac, așa că teama că mă voi trezi față în față cu un viitor incert era atît de îndepărtată încît nu merita luată în seamă. Și iată-mă exact în acel viitor incert, descoperind cu groază că, odată ce am pășit pe poarta liceului, odată ce m-am insinuat din nou în același spațiu, sînt, de fapt, aceeași.

Stăm cu toții în băncile care ne-au rămas mici. În clasă se aude un zumzet de adulți-copii, ne întoarcem la banca din spate și ne lungim peste cea din față ca să le arătăm colegilor fotografii pe telefonul mobil – primul copil, al doilea copil, casa de vacanță sau vacanța din Grecia. Apoi, dirigul ne cere să facem liniște ca să începem. Deși a ieșit la pensie doar de cinci ani, mi se pare foarte bătrîn. Ochii lui albaștri din spatele ochelarilor cu lentile groase sînt opaci, le-a dispărut acea sclipire cu care explica problemele din Gazeta matematică. După ce strigă catalogul, cu chicotelile de rigoare, ne perindăm prin fața clasei ca să ne prezentăm viața din ultimii douăzeci de ani. Un fel de PowerPoint.

– Am terminat Medicina, dar n-am profesat ca doctor. De zece ani lucrez în cadrul unei companii farmaceutice care are contracte în Asia, călătoresc din Dubai la Hong Kong și pînă în Taiwan, zice Bobi, fostul Mister Boboc, încercînd să-și tragă un pic burta și să bage pieptul la înaintare.

Aplauze, ovații.

– Am terminat Fizica, am rămas în învățămînt și sînt asistent universitar… însă de puțină vreme fac parte dintr-o trupă de dans pentru amatori, povestește Magda.

Alte aplauze, profa de fizică se uită la ea ca la o realizare personală. Sau ca la animalul de casă favorit.

– Sînt casnică, dar am patru copii, m am dedicat creșterii și educației lor, zice Alina. Adică sînt mamă cu normă întreagă.

Aplauze și priviri duioase, încurajatoare.

– Sînt inginer de aeronave, am vrut să plec din țară, în anii 2000, să emigrez în Canada, dar n-am plecat… cred că rău am făcut, mai ales că la noi nu prea se construiesc avioane! rîde Alex.

Aplauze ceva mai anemice, se simte aici, undeva, un sîmbure de ratare.

– Sînt consultant financiar, trăiesc la Paris… nu m-am măritat… ăăă, n-am simțit nevoia, sînt îndrăgostită de Paris! încearcă Natalia să facă o glumă.

Aplauze moderate, cîteva priviri invidioase.

– Am terminat ASE-ul, dar m-am gîndit că cel mai bine este să fac ceva pe cont propriu și acum… am propria firmă de consultanță! exclamă, cu o voce de parcă ar fi cîștigat la Loto, aia micuță care ne tot întreba dacă ne-am pus-o.

Aplauze.

Mă gîndesc că ar fi foarte amuzant ca la sfîrșitul întîlnirii să vină la mine și să mă întrebe în șoaptă, pe un ton conspirativ: „Ei, ți-ai pus-o?“

– Ăăă... lucrez în administrație, la o primărie de sector... în timpul liber, joc fotbal... ăăă, cam asta, zice Bogdan, care de emoție sau de la căldura din clasă a transpirat abundent, mă întreb dacă o să-și scoată cămașa albă din pantaloni și o să se șteargă pe față.

Aplauze politicoase.

Silvia iese în fața clasei și tace. Pare terorizată de toate privirile ațintite asupra ei. Cred că ar prefera să ia un 2 și să treacă la loc în bancă. Noi toți așteptăm, totuși, să ne spună ceva, dacă așa este jocul.

– Ce să vă zic? începe ea cu o voce mică, în cele din urmă. Sînt bibliotecară... citesc... trăiesc.

Aplauze anemice, de complezență. Mă uit mai atent la Silvia – îmbrăcată modest, o viață modestă, totuși are o privire luminoasă, lipsită de orice urmă de frustrare. Și, brusc, încep să o admir.

Plec de la „întîlnirea de douăzeci de ani“ ușor confuză, cu sentimente amestecate. Buzunarele sînt pline de cărți de vizită – nu se știe cînd ai nevoie de o firmă de consultanță, de o cameră unde să tragi la Paris, de un inginer de aeronave și de pile la primărie. După douăzeci de ani, foștii colegi de liceu se transformă în contacte. Utile. 

Acest text a fost scris pentru evenimentul organizat de ARCEN la Școala Centrală, în noaptea de Sînziene. Tema a fost „O (ne)întîlnire“, personajele sînt fictive.

Foto: Alberto Groşescu

Mai multe