Duminica

12 noiembrie 2014   Societate

Duminica ar trebui să fie ziua cea mai frumoasă a săptămînii, cea în care mergem la biserică şi ne ocupăm de cele spirituale. Apoi, pur şi simplu, ne odihnim, în sensul lipsit de lene şi plictiseală al cuvîntului: ne reculegem şi medităm...

Pentru cei mai mulţi dintre noi, e o zi agitată, în care facem ce mai putem acasă, de la spălatul părului la curat în casă, chestiuni cosmetice ori alimentare... Dacă e să organizeze ceva în week-end, oamenii o fac în general sîmbăta, pentru că urmează încă o zi liberă şi se simt mai descătuşaţi.

E ceva în obligativitatea zilei de duminică, ceva care-i strică statutul aproape perfect de zi de odihnă pe care i l-a dat, pînă la urmă, Dumnezeu. Am o prietenă care mereu spune că după-amiezele de duminică o fac depresivă. După ora 5, duminica stă în umbra zilei de luni, care-şi profilează spectrul ameninţător. De altfel, duminicile au tendinţa să se contureze în zile de tranzit – trecerea de la atotpromiţătoarea sîmbătă spre lugubra luni –, care-şi pierd identitatea proprie...

Duminicile îşi au rostul lor cînd reuşeşti să ajungi la slujbă, la biserică. Dacă te duci de suficient de multe ori, slujba nu ţi se mai pare o povară. Începi să înţelegi ce se întîmplă acolo, nu mai rămîi doar simplu privitor, ci şi trăitor al ritualului religios, îţi cultivi răbdarea şi bunele sentimente faţă de semenii tăi.

Mai greu e după slujbă, cel puţin pentru mine. Nu mă simt, ca-n filme, ca aparţinînd comunităţii adunate la o biserică ori alta. Nu prea ţin să schimb politeţuri şi informaţii de ultimă oră. Aşa că, de fiecare dată cînd am fost, m-am îndreptat direct spre casă. Spre o masă în familie, ar fi, iarăşi idealul. Depinde, desigur, de cît de mare şi de tradiţională e familia ta. Tot filmele ne-au învăţat cu mese mari, la care fraţi, surori, bunici, nepoţi, cu toţii veseli şi binevoitori, rostesc rugăciuni la început, şi apoi dau din mînă în mînă tava cu friptură ori castronul cu cartofi.

Din păcate, n-am prea avut niciodată o asemenea masă. Familiile mele au fost mereu mai mici şi mai chinuite. Singurul care dădea mese, în mod real, în perioada mea de maturitate, era bunicul meu octogenar. El învăţase să gătească în armată, unde fusese ofiţer la intendenţă. De altfel, tot el m-a învăţat foarte puţinul culinar pe care-l stăpînesc, cum ar fi să fac o supă de carne. La masă la el veneam noi, mama mea şi un unchi mai bătrîn decît el, care fusese judecător, dar în ultima perioadă a vieţii era singur, trist şi haotic. Mesele erau vesele dintr-un punct de vedere. Cu toţii trebuia să vorbim un pic mai tare, pentru unchiul respectiv, uşor fudul de-o ureche...

Mese am mai dat chiar noi, duminica, atunci cînd copilul era mic şi nu ne prea puteam deplasa. Aveam, însă, de fiecare dată, ceva improvizat. O masă care nu era destul de lungă ori de solidă... Cîteva canapele pe care te aşezai, dar nu prea ajungeai la masă decît cu efort... Mîncarea, pe de altă parte, era foarte bună, dar niciodată conformistă, dintr-un motiv care, pentru vremurile tradiţionale, ar fi putut părea ciudat. Nu femeia familiei gătea, ci bărbatul (sarcinile erau repartizate după putinţele fiecăruia, şi se dovedise că eu eram mai bună la stat cu copilul, la cumpărături şi la spălatul vaselor). Una peste alta, mesele ieşeau...

O altă „activitate“ care m-a speriat, mereu, duminica, iarăşi, mai ales cînd era mic copilul, a fost ieşitul în parc. Ieşitul ca obligaţie. Copilul trebuia să alerge în natură, să se mişte liber şi sănătos... Liber, sănătos, dar supravegheat, căci altfel risca să-şi ia un leagăn în cap, să cadă de pe tobogan sau în vreun lac, Doamne fereşte. Toată această supraveghere excesivă, materializată, de multe ori, în curse pe urma bicicletei lui mici, dar agile, nu te lăsa cu un sentiment special de împlinire, ci, poate, doar al datoriei împlinite...

Chestiune de percepţie, probabil: toate acestea pot fi şi plăcute, dacă le iei cum sînt şi nu ai aşteptări... supradimensionate. După mine, cele mai bune duminici sînt cele în care stai acasă cu ai tăi, fără să ai un program fix. Mănînci cu cîtă familie ai şi, atunci cînd simţi, te duci la biserică (sau chiar în parc...). 

Mai multe