Drumuri, cozi şi gheme

Drumurile, cum am mai scris, sînt preferatele mele. Nu-mi doresc neapărat să ajung undeva, cît să fiu în mișcare și să observ. În bătaia vîntului de iarnă (fie el și imaginar), alergînd pe străzi (sau pe autostrăzi, în mașină) fără un scop evident sau real, ți se așază altfel lucrurile, oricare ar fi ele.

În București merg pe jos, uneori, pe străduțele din zona Rosetti – Carol – Călărași. Sînt pe traseu oameni, animale și gesturi care nu se schimbă decît arar. Dar și locuri și acțiuni mereu neașteptate. De pildă, la un moment dat, după ce traversezi Călărașiul (una din aventurile mărețe ale călătoriei, pentru că trec mașini non-stop și, ca pieton, trebuie să fii destul de abil încît să prinzi momentul cînd o mașină face dreapta, să te uiți în ochii șoferului și, după ce i-ai furat aprobarea tacită și forțată, să țîșnești înainte), pe una din străduțe, o doamnă cu părul alb stă aproape mereu la un geam de la parter. Nu e foarte veselă, dimpotrivă, are una din fețele alea cu gura în formă de semicerc invers pe care le desenează copiii. O salut de fiecare dată și îmi răspunde cam la una din trei încercări. Alte dăți, pur și simplu nu mă mai recunoaște sau e pierdută în visările ei…

Aproape la fel de constant e cîinele flocos, în costumaș roșu, care privește mai mereu lumea pe un geam din zona Moșilor. Mereu alții sînt porumbeii ce zburătăcesc peste tot și chiar adastă îndelung: nu par să se mai sperie de oameni sau pur și simplu sînt indiferenți la prezența lor. De curînd, aproape că i-am suflat unuia în ceafă în timp ce înfuleca niște bobițe roșii de pe un gard cu iederă. Mult mai ancorate în realitate par ciorile, care își fac rapid treaba și apoi decolează în trombă. E adevărat, totuși, că e una (aș vrea eu să cred că e mereu aceeași), pe care o pot vedea zilnic, la cafea, de pe geamul din bucătărie: stă ghemuită pe o creangă, aproape o natură statică…

Un alt fel de drum e cel în mașină, pe DN1, desigur spre Sinaia. Mai ales dacă îl nimerești într-o zi care precedă o sărbătoare națională, și anume pe cea de 1 Decembrie. În sîmbăta de dinainte, pe la prînz, am plecat încrezători într-un week-end, ca oricare altul, la munte, uitînd aproape de vacanțele naționale. Totul a mers obișnuit pînă pe la Nistorești, cînd, deodată, ne-am oprit pur și simplu. Nici atunci nu ne-am dat seama ce ne-a lovit, am crezut că e un accident. Asta deși mașini isterice întorceau în trombă și demarau nervos înapoi, pe singura bandă pe care se mai putea circula. Iar în zare se vedeau nenumărate luminițe, deși nu se dăduse încă drumul la cele de Crăciun.

Înaintînd, în continuare, ca melcul, ne‑am dezmeticit greu și cu un șoc. Am văzut uriașa coloană de mașini, la o curbă, ca un șarpe cu solzii de un kitsch strălucitor. Eram prinși nu în Paradis, precum în­tr‑u­nul din filmele mele de Crăciun preferate (Trapped in Paradise, 1994, George Gallo), și nici în vreun Infern, cum ar zice unii, supralicitînd. Ci într-un absurd mocirlos al maniei migrației de week-end și, mai ales, de sărbători naționale. În absurdul încartiruirii noastre: iar ne-am trezit (ghinion!), cînd nu era cazul, în rîndul lumii…

Pe drum s-au întîmplat și multe chestii interesante și palpitante, precum: am jucat „Fazan“ protejat, evitînd să ne încuiem cu vocabule răsuflate ca „restaurant“, și am oprit la benzinăria OMV de pe drum, unde, desigur, toată lumea oprise. Și unde am asistat la un nou sistem de dublă pilotare a unei familii, jumătate în mașină, jumătate pe jos: în timp ce mama rămăsese la volan, ca să nu-și piardă locul în coloană (!), tatăl o însoțise pe fiică la toaletă, de unde îi transmitea în direct acesteia ce se întîmplă acolo și, în același timp, monitoriza la ce stîlp mai ajunsese mama.  Transmitea în direct de la una din cele mai uriașe cozi la toaletă pe care le-am trăit vreodată: o coadă, în principal, la (și de) Femei, care nu aveau curajul să folosească și toaleta bărbaților. Pînă la un punct. De la acel punct încolo, s-a declanșat, aproape spontan, o revoluție și femeile au năvălit (ce-i drept, organizat, și în sanctuarul sexului tare).

După care, nu se știe cum, coloana s-a urnit, șarpele s-a tîrît pînă în Sinaia, după șase ore pe care unii le-au considerat de agonie (nu și eu, mărturisesc). Ca și la tîrgul de Crăciun, m‑am amuzat de umilul și nevăzutul meu loc într-o impresionantă mulțime de semeni de-ai mei care făceau „ce trebuie“ atunci cînd li e dăduse voie.

În Sinaia, destul de proaspăt renovată, totul era, și aici, reglementar. Și dacă ceva din pitorescul de altădată se mai pierduse, nimeni nu părea să observe, căci orașului îi merge bine: a apărut, la parterul magazinului universal, chiar și un restaurant chinezesc. Care, de altfel, era plin. Nu departe de ceainăria Ramayana, într-o încă timidă încercare de globalizare. Iar la Micuța Marie, unul dintre magazinele mele preferate, mai nou se vindeau gheme. Multe și colorate, de lînă, bumbac și toate cele, pentru cunoscători. Și la gheme era coadă.