Drumuri

Mereu mi-au plăcut mai mult drumurile decît destinațiile în sine. Aș fi putut, cel puțin într-o vreme, să fiu mereu on the run, mereu într-un du-te-vino și într-un vîrtej. Din focul mișcării puteai observa cel mai bine tapetul lumii și, din cînd în cînd, chiar puteai intra în desen. În postura ideală de spectator pasiv-activ.

De cînd eram mică, aveam mereu de ajuns undeva. Mama mea era hiper-conștiincioasă și considera că trebuie să facă tot ce se poate ca eu să cresc armonios și fără pată. Că trebuie să-mi îndrepte micile imperfecțiuni cu care m-a înzestrat natura ca să devin Prințesa perfectă pe care o avea, probabil, ea în minte, și despre care credea că zace-n străfundurile mele. Ca atare, mai toată copilăria am alergat de la gimnastică medicală, pentru platfus și torticolis, la exerciții de ochi, unde trebuia să-mi îndrept ușorul strabism, la engleză – ca să-nvăț să fiu un cetățean al lumii, ba chiar și la franceză, ca să cresc ca o jună din zisa lume bună... Pe drumurile către toate aceste destinații de self improvement eram, mai la-nceput, purtată de mama. Cînd meregeam cu ea, nu știu cum, drumul și destinația păreau a fi una, se legau, se suprapuneau și nu-mi puneam nicicum problema că n-aș putea ajunge unde trebuie.

Treptat, în ecuație a intrat bunicul meu, care a înlocuit-o, pe termen lung, pe mama. În timp ce mama era, ca toate mamele, presupun, mereu prezentă și cu conversația pentru odrasla preaiubită la îndemînă, bunicul meu părea adîncit în gîndurile lui. Avea fie un balonzaid gri, fie un palton negru, o bască neagră, care, nu mai știu cum, în timp a devenit cu găurele și, așa cum am mai scris, o uriașă servietă ca geamantanul lui Mary Poppins aruncată pe umăr. Înainta cu o viteză impresionantă, tot asemenea lui Mary Poppins, inclusiv peste trecerile de pietoni. Pe mine nu mă ținea de mînă, eu trebuia să mă țin după el. Dacă veți gîndi că era iresponsabil, eu, pe atunci, credeam cu totul altceva: am simțit, cu el, primul val de libertate. Pe drumurile făcute lipa-lipa în urma lui, m-am simțit pentru prima dată liberă, cu gîndurile mele. Liberă și fericită.

Cred că atunci mi-a venit ideea că nu e neapărat nevoie să și ajung la destinație, drumul în sine era o aventură. De atunci încolo, de multe ori, mi-am dorit ca-n locul spre care ne-ndreptam să nu se mai întîmple nimic. Să fie o încurcătură și să fi greșit ziua. Doamna de gimnastică sau asistenta de la Spitalul de ochi să fi avut o urgentă problemă personală care să-i fi dat programul peste cap și să fi fost nevoită să dispară de la locul cunoscut. Scopurile drumurilor prea frecvente au început să mi se pară tot mai anoste, iar drumurile tot mai interesante. Pe atunci, habar n-aveam că puteau avea și un sens inițiatic, metaforic.

Ce-mi plăcea la drumurile astea era tocmai lipsa de scop, chiar dacă pentru scurt timp. Libertatea mișcării între punctele A și B și imprevizibilul ei. Fie că era pe jos, fie cu troleibuzul, tramvaiul sau autobuzul, fiecare drum îți revela cîte o lume, îi observai pe oamenii din jur cu obiceiurile lor. Și, în același timp, puteai juca tontoroiul în propriul tău cap: gîndurile și senzațiile săltau acolo ca apucate, se învîrteau și se urmăreau, apoi se prăbușeau cu zgomot. Nu aveai cum să te plictisești.

De atunci încolo am început să apreciez conștient drumurile. Nu țineam atît de mult să-mi ating scopul, cît să mă bucur de drumul în sine. Era un drum precum cel din Vrăjitorul din Oz, pavat cu cărămizi galbene, și despre care nu știai exact unde te va duce, deși aparent știai... Pe drum, reacționam uneori precum Scufița Roșie: mă abăteam de la potecă, nu în sensul în care mă aventuram prin alte părți ale orașului (deși uneori am făcut-o, am luat troleibuzul pînă la capăt și-napoi...), ci în cel în care mai adăstam să culeg floricele pe marginea potecii, cu toată amenințarea lupilor invizibili. În sensul în care mă mai opream să mă uit la oameni, să adulmec aerul de vară sau de care o fi fost și să visez.

Nici un lup nu m-a agresat în realitate. Cu excepția, poate, a autobuzului rătăcit într-o zi geroasă, cînd toate celelalte erau oprite, și eu am ales drumul către bunicii mei pe carosabil, printre troiene, în locul unei moțăieli la gura reșoului din apartamentul meu de bloc ceaușist. Autobuzul a pus frîna aproape la timp: nu m-a călcat, dar a fost cît pe-aci și m-a speriat. Căci nu degeaba am vorbit de Scufița Roșie: poate că sufereram de un fel de sindrom al Scufiței în cauză, după ce a murit tatăl meu. Una-două, de la școală și apoi de la ce slujbe oi mai fi avut, mă duceam aproape zilnic la bunicii mei. Cred că de-acolo îmi încărcam puterile, cum de altfel făcea și unchiul meu, om mai în toată firea decît mine.

Cu vîrsta, plăcerea drumului în sine, cu abaterile lui cu tot, s-a transformat într-un defect: îmi place atît de mult parcursul încît aș vrea să fie veșnic, să nu se mai termine, încît ajung să nu mă mai intereseze scopul, încununarea finală a înaintării. Poate că va veni un timp în care voi aprecia și scopul, fără să uit drumul.