Drumul pietruit de pe fundul lacului

15 octombrie 2019   Societate

studenţilor mei 

În faţa primăriei, drumul este pavat cu o piatră cubică din bazalt, atent pusă în operă de meşterii iscusiţi ai armatei germane, pe cînd se retrăgea spre Dunăre. Strada coboară lîngă şcoală şi ajunge la monumentul eroilor căzuţi în război, apoi la biserică şi, spre lac, tocmai la casa învăţătorului, o ciudăţenie arhitectonică într-un sat din Gura Bărăganului, acolo unde locuinţele sînt simple, puţin decorate, modeste. Spre deosebire de acestea, casa învăţătorului are ferestre cu frontoane şi coloane împodobite cu capiteluri melancolice. Gorgone te scrutează dintre frunzele de acant. Un capitel izolat veghează deasupra intrării, ca o cheie de boltă inutilă, dar prezentă. Baluştri de ipsos ritmează un antablament inexistent, căci zidul întreg este din cărămidă tencuită. Ciubuce atent cioplite susţin cornişa casei care, cu excesele ei decorative, importate de la oraş, vorbeşte despre aspiraţia proprietarului de a-şi depăşi condiţia de mazilit pe malul unui lac din nesfîrşita cîmpie de sud. Mai jos, drumul se pierde în valurile liniştite ale lacului. Paşii se opresc acolo, dar privirea scrutează insula aflată în depărtare, exact în continuarea drumului. Demult, drumul continua pînă la insulă şi dincolo de ea, dar, în urma lucrărilor de sistematizare a albiei Mostiştei, apa s-a ridicat şi a înghiţit o porţiune importantă din drum, împreună cu casele şi magazinele construite de-o parte şi de alta.

Văzuse multe drumul, la viaţa lui. Întîi trecuseră diviziile germane, cu bocancii călcînd cadenţat şi apăsat, cu cauciucurile motocicletelor şi roţilor de tun, cu şenilele metalice, spitalele de campanie, cortegiul răniţilor, bucătarii cărînd marmite şi, în urma convoiului lung de kilometri, muzicanţii, actorii şi cîntăreţele care îi mai însufleţeau pe soldaţii flămînzi şi cu sufletele golite de un război pe care nu-l mai înţelegeau, nici nu mai ştiau în cine să tragă. Acolo, pe drum, se gîndiseră la familiile de acasă şi se rugaseră să le revadă, de s-o mai putea… În urma lor veniseră alte armate, cu alte cauciucuri şi şenile, cu soldaţi de toate felurile şi neamurile. Unii obosiţi, alţii bolnavi, alţii ca nişte tauri dornici să verse sîngele cotropitorului, cu reporteri de război care îi filmau pe prizonierii germani dezarmaţi şi dezonoraţi, mărşăluind şi ei pe bazaltul străzii, bucurîndu-se de umbra pe care brazii ireali de pe marginea drumului le-o ofereau ca pe o consolare, ca pe o mîngîiere la care tînjeau şi de care nu mai aveau parte.

Apoi se aşternuse pacea, iar brazii crescuseră, viaţa îşi urmase cursul şi în urma armatelor rămăsese drumul pietruit care arăta, în continuare, ca nou. Tancurile, tunurile, camioanele, mijloacele de lupă grele, zecile de mii de soldaţi nu-l înclinaseră, nu-l rupseseră, nu-i pricinuiseră nici o pagubă. Acum treceau căruţe, tractoare şi camioane cu grîne, în perioada recoltei. De o parte şi de alta, magazine, croitorii, gheţării, drogherii şi cîrciumi îi dădeau viaţă, iar sîmbătă seara îl umpleau de chiote, pentru că atunci se ţinea balul în sat şi toţi tinerii, cu mic, cu mare, dădeau fuga pe drum în jos să-şi danseze iubitele pe malul lacului, la lumina înşelătoare a focurilor care făceau ca gorgonele de pe casa învăţătorului să pară şi mai sepulcrale decît ziua, dar lor nu le păsa, nu vedeau decît pupilele mărite şi obrajii roşii de joc şi dragoste.

Într-o zi, s-a dat ucaz spre populaţie să părăsească toate casele de la numărul 17 la 45 şi de la 12 la 42 şi drumul a văzut căruţe pline cu dulapuri, paturi, laviţe, covoare şi icoane şi, în urma lor, oameni abătuţi, strămutaţii. Apoi a venit apa şi a inundat totul, a intrat prin prispele şi ferestrele caselor, surpînd pereţii din paiantă şi ducînd la vale acoperişurile desprinse care pluteau pe lac asemeni unor corăbii răsturnate, dar, sub vuietul puhoaielor care măturau totul în cale cu furie demonică, drumul a rămas acolo, pietrele din bazalt ţinîndu-se una pe cealaltă, închizîndu-se şi proptindu-se reciproc în faţa primejdiei. În final, cînd apele se potoliră, drumul era tot acolo, acoperit, ce-i drept, de un strat de mîl în care seminţe îşi începeau, deja, lunga germinaţie, dar el îşi făcea în continuare datoria, legînd satul de locul pentru bal, devenit acum o pustie insulă melancolică, în care privirea se proptea ca într-un cimitir lagunar.

Pe malul lacului, acum mai mare şi mai bogat în stuf, nopţile erau liniştite şi nu mai trecea nimeni pe stradă, căci aceasta se oprea la buza apei, de aceea uimirea învăţătorului fu şi mai mare atunci cînd a fost trezit, în toiul nopţii, de huruitul unui camion care cobora cu viteză pe drum, hurducîndu-se şi claxonînd nebuneşte. Reuşi să deschidă obloanele şi să privească de sub frontoane scena, dar era prea tîrziu, nu văzu decît luminile din spate ale camionului care, plin de nuntaşi şi lăutari veniţi dintr-un sat vecin să încingă un bal, plonjase în apele lacului şi fusese înghiţit de acesta. Plescăitul apei acoperi, în cele din urmă, melodia stridentă cîntată la acordeon şi trompetă, apoi se aşternu, din nou, tăcerea, întreruptă doar de orăcăitul broaştelor. Camionul nu a mai fost găsit niciodată, nici nuntaşii, învăţătorul a fost băgat la puşcărie pentru conspiraţie la părăsirea ilegală a ţării de către elemente burgheze, duşmănoase, iar casa i a fost închisă, sigilată cu sigilii din fier şi ceară, în timp ce bălăriile au început să-şi ceară partea şi să desprindă, invidioase, frunzele de acant ale capitelurilor care nu se veştejeau niciodată. Zgomotul prăbuşirii gorgonelor de pe casa învăţătorului se mai aude şi acum, în special în nopţile cu lună plină, atunci cînd, pe luciul liniştit al apei, pot fi întrezărite fantomatice voaluri, panglici şi pălării. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Mai multe