Drumul ca-n basme

25 noiembrie 2020   Societate

Merg, de multe ori, pe jos prin oraș. O viață am fost pieton, și nu regret deloc. Cînd străbați cartiere la picior, mereu se ivește ceva neașteptat, viața nu-i plicticoasă.

Era o vreme, nu chiar demult, să fie în jur de zece ani de atunci, cînd lumea se tot plîngea de cît de greu e să fii pieton în România. Și nu era deloc o exagerare. Pe vremea aceea, străzile erau pline de maidanezi, în anumite locuri apăruseră adevărate haite. Realitatea asta, deloc plăcută, combinată cu cea a mașinilor parcate pe trotuar și a clădirilor în dezmembrare din centrul orașului, făcea mersul pe jos o probă inițiatică. Era ca un antrenament pentru a ajunge ofițer în trupele speciale din filme precum An Officer and a Gentleman (1982, Taylor Hackford) sau precum probele prin care treceai într-o etapă superioară într-unul din primele jocuri pe computer care mi-au picat în mînă, Hercules. Pentru că mereu trebuia să fii atent dacă nu venea spre tine vreun cîine isteric, pus pe fapte mari. Problema era că, atunci cînd te fereai de dulăul de pe trotuar și coborai pe carosabil, în panica de a nu fi mușcat riscai să dea peste tine o mașină. Mi s-a-ntîmplat chiar mie, am scăpat la mustață...

Momentul dramatic n-a fost degeaba: de atunci mi-am dezvoltat o „procedură” de supraviețuire. Mi-au apărut niște simțuri de supererou, care, din păcate, nu apăra omenirea, ci doar pe sine însuși. Reperam cîinele de la distanță, apoi mă asiguram că nu vine vreo mașină (nici nu trebuia să le văd, auzul meu devenise precum al lui Superman și gașca) și coboram de pe trotuar foarte aproape de el, cît să nu risc. Am supraviețuit, se vede treaba, destul așa. Ba chiar mi-am ascuțit simțurile.

Oamenii din jurul meu se plîngeau de situație, și pe bună dreptate. Eu, însă, eram mîndră de mine și de performanțele mele. De fiecare dată, fiece drum pe jos dinspre Romană spre Piața Traian era o victorie și mă bucuram că ajungeam la destinație vie. A venit o vreme cînd cîinii vagabonzi nu au mai umblat liberi pe străzi (a trebuit să moară un copil pentru asta, din nefericire). Viața a mers înainte, iar locul cîinilor a fost luat, treptat, de trotinete, biciclete, scutere. Ce am învățat în epoca cîinilor s-a dovedit util și acum: un al șaselea simț, cel al pietonului hăituit, supererou pentru propria-i supraviețuire, a ieșit la suprafață din străfunduri.

Odată ce acest balet al mersului pe jos pe distanțe lungi a intrat în rutină și mi-a intrat în sînge, am putut să privesc întreaga călătorie prin orașul meu precum drumul lui Făt-Frumos spre merele de aur sau spre Ileana Cosînzeana (păstrînd, desigur, proporțiile și umorul). El trecea, la un moment dat, marea cea mare; eu trec, de la Romană spre Traian, pe străduțe, vreo două-trei străzi mai mari, printre care bulevardul Carol. Cînd le trec, mă gîndesc că pășesc într-o altă lume sau într-o altă împărăție. Mi se pare un act de curaj să ies din zona caselor mai somptuoase de pe Dacia, de pildă, spre cele cu potențial, dar puține în stare bună, din zona Hristo Botev – Moșilor vechi.

Consider zonele niște împărății care pot fi străbătute, fiecare cu semnele lor distinctive. Unele pot fi magazine sau restaurante, cum e, de pildă, Ceainăria Bernschutz & Co de pe Eremia Grigorescu. Ori Parcul Icoanei, în care chiuleam de la Școala Centrală ca să ne dăm în leagăn și să cîntăm, deși eram fete prea mari pentru asta.

După ce trec de Maria Rosetti, simt că am intrat în zona următoare. Am traversat prima „apă”. Am lăsat în urmă personajele din prima, precum, de pildă, domnul de pe Magheru care doarme pe stradă prin zona librăriei Humanitas de la Scala. Aici e aproape pustiu și-ți atrag atenția mai curînd copacii sau iedera, acum de foc, de pe gardurile din drum. Nici cerșetori nu prea sînt, nici căutători în gunoaie. Nici magazine, doar cîte unul mic de luat cafea la pachet.

„Împărăția” cerșetorilor și a căutătorilor în gunoaie începe mai încolo, după ce mai treci un hotar, cel al bulevardului Carol. Pe străduțele ce urmează de acolo spre Călărași poți să dai peste ei. Te poți chiar întîlni cu un zmeu bătrîn și lent, și anume tramvaiul care mai trece legănîndu-se pe acolo. Îți dă sentimentul normalității, îți aduce aminte că ceva mai mișcă în lumea altfel destul de încremenită. Nici pe acolo nu sînt mari magazine sau localuri. E unul, poetic, aproape dintotdeauna, pe strada ce duce spre Sf. Mina, într-o curte cu verdeață. Mă bucur cînd văd oameni la mese, acolo.

După biserică, atunci cînd intri pe Călărași, într-un simulacru de părculeț, stau bețivii zonei și pun țara la cale. Slavă Domnului, cineva trebuie s-o facă. Tot acolo e un magazin care s-a transformat în toate felurile de la revoluție încoace, dar a supraviețuit pînă-n ziua de azi.

După ce traversezi Călărașiul, ultimul hotar, intri în zona poetică de-a dreptul. Primul semn e o coloană atipică, spiralată, care sprijină o casă cu etaj. Pseudo-Făt-Frumosul se apropie de destinație și toate se leagă altfel. Jocul inițiatic aproape că s-a terminat, dar va reîncepe cu următorul drum.

Mai multe