Drogurile turismului şi turismul drogurilor

7 august 2013   Societate

- despre dealerii de droguri în Asia, particularităţile legislative şi problemele asociate cu turismul -

În urmă cu puţin timp, o operaţiune comună antidrog a poliţiei din China, Laos, Myanmar şi Thailanda a dus la aproximativ 2600 de arestări, confiscarea a 9,78 tone de droguri, 38 de arme de foc, 3,6 milioane de dolari şi 260 de tone de substanţe chimice precursoare. Drogurile au fost mai apoi arse, înregistrîndu-se cea mai mare captură a operaţiunii „Safe River“ – anunţă CNN. Totuşi, chiar dacă guvernele asiatice vor să devină şi mai legitime în ochii comunităţii internaţionale şi a propriilor cetăţeni, realitatea prezintă o perspectivă cu mult mai descurajantă. Drogurile în Asia sînt o problemă istorică, pe cît sînt şi o problemă modernă.

Prezenţa drogurilor în aceste ţări poate fi explicată uşor. Biroul ONU pentru Droguri şi Criminalitate a raportat, în 1999, că Myanmar şi Afganistan reprezintă 95% din producţia mondială de opiu. Myanmar împarte graniţele cu Thailanda şi Laos, iar prin acestea curg, către Vietnam şi Cambodgia, produse primare şi deviate, de diverse calităţi. Preţurile sînt mici, verticalitatea autorităţilor e una îndoielnică, iar ţările se află într-un stadiu evolutiv, în care spiritul antreprenorial al fiecărui individ contează. În plus, drogurile par să fie, pentru mulţi, singura metodă prin care îşi pot susţine existenţa, ţinînd cont că Myanmar, Cambodgia şi Laos sînt încă unele dintre cele mai sărace ţări din lume.

Eram la finalul unui tur asiatic care a durat un an, perioadă în care am studiat în Hong Kong, iar în timpul liber am călătorit. Înainte de a mă întoarce în Europa, am decis să plec cu rucsacul în spate în Indochina, pentru a da un fel de autenticitate lecturilor din timpul anului. Aşteptările mi-au fost confirmate, ba chiar depăşite uneori, dar nu am putut să nu observ un contrast imens în ceea ce ţine de legislaţia acestor ţări, în privinţa drogurilor, a modului în care este aplicată legea şi a consecinţelor directe care apar de aici. Poveştile celor pe care i-am întîlnit pe drum mi-au oferit o imagine reală şi de ansamblu.

În Cambodgia, fiecare şofer de tuk-tuk (vehicul artizanal, alcătuit dintr-o motocicletă şi un encartament multicolor) este, cel mai probabil, şi dealer de droguri. De cele mai multe ori, eşti întrebat dacă vrei să mergi undeva, iar în cazul în care refuzi, îţi este oferită o gamă largă de narcotice. În Vietnam, tuk-tuk-ul este înlocuit de motociclete iar, în cele mai multe cazuri, tinerii de pînă în 20 de ani – căci ei sînt veriga de distribuţie – se adună seara în faţa hotelurilor cu turişti străini şi îşi aşteaptă clienţii. Experienţa şi interacţiunile cu străinii i-au învăţat pe unii să vorbească engleză sau franceză, iar alţii au dezvoltat doar un sistem precis de semne, care e mai mult decît predictibil. Dacă te afli pe terasa unui restaurant, în Asia de Sud-Est, şansele ca ochii tăi să se întîlnească cu ochii unui localnic, iar acesta să ridice o sprînceană, iar apoi să îşi ducă un deget la nară, sînt mari. Trebuie doar să scuturi din cap şi ei vor pleca, însoţiţi de acelaşi zîmbet care, în Vietnam şi Cambodgia, pare să le dicteze vieţile. În cîteva minute, vor apărea alţii. Oferta e similară, sistemul de semnale – acelaşi şi, cel mai probabil, dealerii fac parte din acelaşi lanţ de crimă organizată. Tot în Cambodgia, în Siem Reap, există un întreg lanţ de pizzerii în cartierul turistic, care oferă Happy Herb Pizza, Happy Pizza, Extatic Pizza şi alte variante. Pentru doar cîţiva dolari în plus, oricine poate să servească bucătăria italiană cu marijuana, în loc de oregano. Vietnamul are o variantă similară la burgeri.

Cele de mai sus ridică diverse întrebări, dar am să formulez două: cum se împacă încercările guvernelor sud-est asiatice de a rezolva problema drogurilor, cu realitatea care demonstrează contrariul? Şi de ce există o legătură atît de puternică între droguri şi turişti, şi care sînt consecinţele?

Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda – toate sînt ţări în care există pedeapsa cu moartea pentru traficul de droguri. „Traficul“ are o definiţie largă şi, de cele mai multe ori, include deţinerea de droguri şi cumpărarea de la dealeri locali. Pe de altă parte, Cambodgia, Vietnam, Myanmar şi Laos nu au reguli similare. Efortul legislativ e doar un efort, fără consecinţe directe. Dealerii operează numai local şi, de cele mai multe ori, plătesc comisioane către poliţie. Cei care sînt arestaţi de obicei sînt tot turiştii tineri, care îşi doreau un altfel de suvenir. Dan, un britanic pe care l-am cunoscut în sudul Cambodgiei, mi-a spus că a fost prins în Thailanda şi a fost obligat de poliţie să plătească pe loc cîteva sute de dolari sau urma să fie arestat şi condamnat la pedeapsa cu moartea. Pentru el, alegerea a fost uşoară, pentru alţii, care nu sînt la fel de pregătiţi financiar, şocul are consecinţe finale.

Aşadar, cum se îmbină efortul guvernamental cu realitatea? Nu se împacă – sînt doar mişcările de adaptare şi de autoeducare legislativă care constituie un pas important pentru orice stat în dezvoltare. Măsurile luate sînt foarte severe şi, prin urmare, greu de implementat de către nişte state care îşi doresc şi simpatia comunităţii internaţionale. Pe de altă parte, legislaţia este foarte relaxată în ţările vecine, ceea ce permite un flux permanent de narcotice peste graniţe. În plus, este imposibil să aştepţi rezultate, atîta timp cît distribuitorii sînt localnici, iar poliţia locală primeşte şi ea comisioane. Soluţia a fost operaţiunea „Safe River“. Cei vizaţi au fost în special liderii grupărilor de droguri, astfel că s-a scăpat de problema opririi vînzării de droguri la nivel local. De asemenea, operaţiunea a avut un caracter internaţional, ceea ce a permis ca golurile legislative ale unei ţări să fie susţinute de o alta.

Ceea ce ţine de partea a doua a discuţiei – relaţia dintre turişti şi droguri; mecanismul pare a fi cel al unui cerc vicios. Drogurile sînt aduse în ţară fie pentru consumul intern, adică sînt destinate vînzării directe către turişti, fie pentru export. La rîndul lor, mulţi turişti tineri vin în aceste ţări în special pentru că sînt atraşi de perspectiva consumului şi mulţi dealeri internaţionali devin şi ei interesaţi să cumpere, datorită preţurilor scăzute. Sistemul funcţionează perfect. În plus, turiştii tind să ignore regulile locului şi sînt mai puţin conştienţi de pericolele asociate consumului. Alţii înţeleg importanţa economică a turismului şi a industriei drogurilor şi, astfel, pleacă de la premisa că poliţia nu îi va aresta ca să nu obstrucţioneze un canal de venit. Ba, chiar mai mult, majoritatea nu iau în calcul nici faptul că aceste ţări nu beneficiază de facilităţi medicale care i-ar putea trata la nivelul dorit. Unii sfîrşesc exact din cauza acestei ignoranţe. Doi bulgari au fost prinşi în urmă cu un an, în Malaezia, în timp ce încercau să treacă graniţa cu 5,6 kg de pastile de amfetamină. Au primit pedeapsa cu moartea prin spînzurare şi, mai apoi, în urma negocierilor bilaterale dintre ţări, Malaezia a acceptat să îi condamne la închisoare pe viaţă. Mulţi alţii nu au fost, însă, la fel de norocoşi.

Consumul şi exportul de droguri în aceste ţări reprezintă încă o parte din motorul economic şi cel al dezvoltării. Totuşi, guvernele încearcă să se alinieze standardelor statelor dezvoltate, în speranţa atingerii nivelului lor de trai, cît mai curînd posibil. Turismul pentru droguri nu poate decît să încurajeze dezechilibrul existent între ceea ce doreşte statul şi ceea ce poate oferi individul. Autorităţile au devenit din ce în ce mai stricte şi, mai ales în ceea ce-i priveşte pe străini, fac eforturi să fie zeloşi. Cînd am coborît dintr-un tren din Hong Kong spre Beijing, pentru a face formalităţile de intrare în ţară, mi-a fost controlat inclusiv un mic pandantiv, pentru a vedea dacă nu se ascunde ceva în el. Între timp, mulţi şoferi de autobuz din sud-estul Asiei declară că folosesc amfetamină pentru a rămîne treji la drum lung. Poate că acest lucru ar putea explica dezordinea traficului din Asia, dar cu siguranţă nu şi contrastul între ceea ce este şi ceea ce pare a fi.

Cristian Leaţă urmează cursurile Universităţii din Glasgow, iar în ultimul an a studiat, într-un schimb de experienţă, la Universitatea din Hong Kong.

Mai multe