Drepturile copilului născut în România

Trăiesc într-o lume în care adulţii din jurul meu – părinţi, mătuşi, profesori, funcţionari, guvernanţi, ziarişti, vînzători sau medici – îmi stabilesc legile, normele, regulile, modelele după care ar trebui să se desfăşoare viaţa mea de copil de 3, 5, sau 15 ani. Spun, de cele mai multe ori, că o fac în numele meu, adică al generaţiei viitoare de maturi care va stabili la rîndul ei alte legi, reguli, modele. Au, aşadar, un scop nobil, acela de a mă proteja, educa, informa. Dar, deseori, planul lor de acţiune se destramă în discuţii lîncezi, sterile, aprinse de interese private sau de partid, ale căror concluzii îndeamnă mai degrabă la reflecţii adînci despre soartă, decît la iniţiative concrete: de vină pentru fisurile în formarea mea sînt învăţămîntul, sărăcia, criza, incompetenţa adversarului politic, drumurile neasfaltate, iarna grea, canicula, gripa aviară etc. De aceea, mă simt obligat să le readuc aminte cîteva dintre drepturile mele de copil. Drepturi care pot fi respectate fie iarnă, fie vară, cu 5 lei sau 100 de mii în buzunar, pe autostradă sau pe uliţe, în clădiri cu termopane sau cu ziare la ferestre.

Aşadar, am dreptul:

● de a fi protejat împotriva incompetenţei, indiferenţei şi lipsei de respect afişate de adulţii aflaţi în spatele ghişeelor sau pe fotolii ministeriale;

● de a fi găsit la timp de un asistent social bine pregătit, înainte ca adulţii care mă cresc să mă lege cu lanţul de pat; ● de a nu avea învăţători care copiază la examenele de titularizare, profesori porno, babysittere care mă bat, asistente maternale care mă torturează;

● de a asculta şi vedea programe la televizor sau radio care să nu-mi pună în pericol sănătatea mentală, emoţională şi capacitatea de a vorbi corect limba română;

● de a nu fi confruntat cu modele racolate din rîndul personajelor care aparţin lumii interlope, devenite invitate permanente ale tuturor emisiunilor;

● de a avea locuri unde să-mi petrec timpul liber în siguranţă, atunci cînd depăşesc vîrsta toboganelor;

● de a constata că legile pe care sînt învăţat să le respect sînt aceleaşi şi pentru mine şi pentru cei care le fac;

● de a învăţa cum să intru într-un dialog civilizat cu autorii articolelor din presa scrisă, pe forumuri curăţate de blesteme, înjurături, chemări la linşaj, invitaţii la bordeluri;

● de a nu fi ars în incubator de o asistentă iresponsabilă şi de a nu intra în comă de la o fractură de braţ, pentru că medicul nu a fost atent la toate afecţiunile mele;

● de a fi ferit pe stradă, în instituţii, la televizor, în şcoală, de gunoaie, pumni ameninţători, şoferi beţi, scuipaturi, cerşetori insistenţi;

● ca vocabularul meu de copil să nu conţină „corupţie“, „nesimţirea guvernanţilor“, „prostănac“, „Băse“, „cucuvea“, „pensii nesimţite“, „piţipoance“, „şpagă“, „judecătoare beată“, „poliţist mituit“;

● de a nu fi pus în pericol de lifturile ruginite, gropile din asfalt lăsate de cei chemaţi să le repare, cărămizile căzute din clădirile lăsate în ruină, tavanele din şcoli care se prăbuşesc;

● de a fi ocrotit de stat prin justiţie, direcţia pentru protecţia copilului, şcoală, poliţie;

● de a spera că, adult fiind, îmi voi găsi locul în ţara în care m-am născut.

Şi dacă aceste drepturi nu-mi pot fi respectate, atunci fac apel la un ultim drept al meu: acela de a fi scutit de indignarea celor care se minunează că nu ştiu definiţia fotosintezei. La urma urmei, adulţii au mult mai multe restanţe decît pot aduna eu într-o viaţă de şcolar. Sau de copil crescut în România zilelor noastre.

Maria Iordănescu este psiholog.