Dragostea este un proces

Cînd sîntem tineri, căutăm un partener care să ne semene, să ne oglindească. Sărim în sus de bucurie cînd celălalt ne termină fraza sau cînd are aceeași melodie preferată, ca și cînd aceste coincidențe sînt un semn infailibil că sîntem meniți să rămînem împreună toată viața. Vrem să fim cu cineva exact ca noi. Pe măsură ce ne apropiem de vîrsta de mijloc, a găsi un the one care să bifeze toate căsuțele ce ne compartimentează idealul devine o utopie. Renunțăm, pe rînd și fără plăcere, la ce contează mai puțin pentru noi, ba chiar ajustăm restul, cu gîndul că nu le putem avea pe toate.

A te baza exclusiv pe cineva este perdant, pe termen lung. Orice „salvator” obosește pînă la urmă și orice „salvat” ajunge să se simtă trădat. Ambii vor fi de părere că celălalt s-a schimbat, nu mai e ca la început și, în loc să accepte că o creștere a fiecăruia este inevitabilă și să renegocieze limitele și standardele raportului dintre ei, vor trage de capetele relației ca s-o aducă la forma inițială. Se pare că rămînem cu toții în relațiile nepotrivite, fie ele amoroase sau profesionale, ceva mai mult decît ar fi necesar. Încă șase luni sau un an, în care nimic nu se schimbă, blocați, neacceptînd că nu mai merge. 

Pentru a nu ne trezi fără nimic cînd cineva dispare din viața noastră sau pentru a nu ne agăța nesănătos de cei prezenți, n-ar strica să avem niște piloni diferiți, stabili, fiecare cu un scop bine determinat. Este o idee posibil cîștigătoare pe care am auzit-o în podcast-ul On Purpose with Jay Shetty, unde erau enumerate patru tipologii de oameni de avut prin preajmă: persoana care să ne arate necondiționat grijă și compasiune, poate un membru al familiei; persoana de încredere, un sprijin constant, prezentă cînd ai nevoie de ea; persoana competentă, organizată, pricepută în multe domenii; persoana de caracter, cu conduită morală, la care să apelezi pentru îndrumare spirituală. Grijă, încredere, competență, caracter. Și e posibil ca nici una dintre ele să nu fie partenerul din viața ta.

Oamenii de știință pot descompune dragostea într-un cocktail de substanțe chimice eliberate de creier. În prima fază, aceea a „orbirii”, sînt activate anumite zone din creier responsabile cu starea noastră bună. Devenim euforici, avem mai multă energie, sîntem motivați în „vînarea” persoanei dorite. În același timp, alte părți din creier își reduc activitatea, așa încît nu mai judecăm chiar clar și trecem cu vederea orice fisuri ar putea avea portretul celuilalt, pe care ni l-am conturat perfect. În aceeași perioadă de început apar și gîndurile obsesive, stresul legat de viitorul relației, un oarecare sentiment de insecuritate.

După cîteva luni, această etapă romantică trece, cresc intimitatea, atașamentul, angajarea în relația respectivă, iar pasiunea de la început se transformă într-o stare de siguranță și liniște. Sau așa ar trebui, dacă cei doi ar reuși, în ciuda pulsului ridicat și a fluturilor din stomac, să fie atenți la prioritățile celuilalt. De regulă, oamenii îți arată din start cine sînt. Pentru unii, este foarte importantă familia, alții sînt extrem de ambițioși la muncă și vor să înceapă afacerea lor proprie, unii vor să aibă cît mai repede copii sau să călătorească cît mai mult, alții vor să investească într-o casă. Prioritățile lor determină alegerile pe care le vor face, în viață, tocmai de aceea regulile și parametrii unei relații se stabilesc de la început, iar limitele nu prea mai pot fi forțate ulterior.

Nu cred că spun o noutate, dar oamenii se schimbă nu cînd le-o cere altcineva, ci doar dacă vor, pentru că ei decid așa. Cu toate acestea, foarte mulți pornim într-o relație cu gîndul că-l vom transforma pe celălalt în ce am dori să fie și așa putem pierde niște ani. Să găsim pe cineva care să ne cunoască atît de bine încît să ne termine frazele și să ne știe melodiile preferate nu este dificil – trebuie doar să i le comunicăm, nu să așteptăm să ne citească gîndurile. Oricît de puțin romantică ar fi ideea unui creier care funcționează după legi clare cînd ne îndrăgostim, aceleași pentru toată lumea, vestea bună este că ni-l putem folosi înțelept pentru a ne croi relațiile potrivite. 

Psihoterapeutul Esther Perel, cunoscută pentru teoriile și activitatea ei de decenii în terapia de cuplu, povestea într-un interviu cum dialogase la un moment dat cu doi soți, împreună de ceva timp, a căror relație pierduse din scînteie. Jumătatea masculină, activă și extrovertită, se plîngea că soția este prea potolită și că nu a fost niciodată o aventurieră. „A fost suficient de aventurieră încît să aleagă un partener ca tine, ce altă dovadă mai vrei?”, i-a replicat Esther Perel. Menirea celorlalți este să ne completeze, nu să devină oglinzi ale noastre pentru că așa credem că ne-ar fi mai ușor, în viață.