Dragă domnul Tache,

te ştiu la un loc luminos şi de aceea uite-mă vorbindu-ţi de Obor, Piaţa Obor, locul considerat de tine o voluptate, că-i ieftin, în Bucureştiul ăsta. Drumul de la tramvai la piaţă este împresurat de Coco, maistrul de fermoare, şi clonele lui. E ca şi cum lumea întreagă s-a umplut iremediabil de zimţi. Trebuie să vezi circul babelor care-şi ridică cizmele, ori se dezbracă, în frig, de fulgarine. Dar ştiu că niciodată n-ai stat pe reverii şi bazne de astea, aşa că haida, hai la piaţă, dom’le. Ei, nu mi-e uşor. Speculanţi mici de săpunuri, lame de ras, ţigări, prosoape, macrameuri, vin, bulion, borş, bibiluri aproape fac zid fiecărui pas spre Obor.

Casc gura la brutăria cu pîine de cinci lei kilul. Bineînţeles, tu te-ai fi prins. Ehe, ce-nseamnă să fii inspector contabil! Eu, nu. Am stat la coadă crezînd că e cinci lei pîinea, ditamai pîinea. Mi-am luat ţeapă, am luat cu opt lei, jumătate de pîine. M-ai fi mustrat, dar m-am alinat vorbindu-mi de rotunjimi aburinde. Iar sînt oprit: tone de brazi de la un milion două sute-cinci sute în sus. Cum ai spune tu: nici anul ăsta bradul nu ţine de mîncare. Cum n-am portofel şi banii-mi sînt vraişte prin buzunare, îţi dau dreptate. În sfîrşit, Piaţa. În jur – soare şi ninsoare. Înăuntru – spaţii strict delimitate de umbră, plasticărie şi septicie. Nici o diferenţă între merari, perari, conopidari, vărzari, morcovari, cartofari, ardeiari, usturoiari, fasolari şi şmecheri. Doi lei kilu de cartofi albi şi doi lei jumătate kilu de cartofi roşii mi se pare un preţ cu care plăteşti mai mult confuzia asta cu ciment pe jos şi termopan împrejur. 

Dragă Tache, tu eşti la veşnic soare şi blîndă ninsoare,  şi mie uite ce mi-au dat vremurile! Oborul, miraculosul Obor al scurtei noastre prietenii, lovit de lividitatea bolnavă a Mallului, înăuntru căruia legumelor li s-a luat mirosul, umbra şi zarva. Şi mai grav, în întunecimea asta veşnică, e că nu le mai dibuieşti de-s românce ori „curve“ de lumea mare. Păi, Tache, eu ce-oi mai fi trăind?