Dr. Coiculescu și Policlinica „Sahia“
Aș putea spune că am crescut în Policlinica „Sahia“. De cînd eram în liceu, prin anii ʼ80, am fost „arondată” acolo, mama lucrînd la Arhiva Națională de Filme. Policlinica arăta precum majoritatea stabilimentelor medicale comuniste: una peste alta, creepy. Era un loc impersonal, destul de curat, ce ar fi putut fi la fel de bine o clădire de birouri prin care să rătăcească Josef K. Portarul ar fi tins să fie acru, dacă nu-l luai repede, ca și cum ai fi fost în temă, ai fi știut despre ce e vorba, și atunci devenea mai obedient. Coridoarele și scările pe unde trebuia să o iei păreau tipice „Stabilimentului” din distopiile de azi. Asta pînă cînd apăreau oamenii. În fața unora dintre cabinete erau puhoi. Senzația de distopie se accentua. Instituțiile medicale ale vremii nu se remarcau doar prin spațiile neprietenoase, ci și prin mulțimile ce adăstau prin fața cabinetelor. Era și acolo o coadă, una din celebrele cozi ale epocii. Oamenii veneau de la prima oră la doctor și țineau ordinea între ei. Dacă apărea cineva nou, trebuia să întrebe cine e ultima persoană. I se spunea și se așeza cuminte, înarmîndu-se cu răbdare: putea să dureze și două-trei ore.
Asistentele medicale erau cele care ieșeau și rosteau cuvintele magice: „Să intre cine urmează!“. Îmi răsună pînă astăzi clar în urechi, pe diferite voci. Uneori ordinea se perturba: apărea cîte cineva care avea doar de verificat un rezultat, de adus niște analize, de făcut o programare viitoare. Cert e că cerea voie sau se pregătea să intre peste rînd. Și atunci se stîrneau apele, lumea se-nfierbînta, simțeai plutind în aer agresivitatea, mai s-o tai cu cuțitul. Ieșeau la iveală frustrările și nemulțumirile de toate felurile, atunci. Am simțit mai acut asta pentru că am fost de ambele părți: și de cea cuminte care aștepta, și (recunosc cu rușine) de cea care voia să intre mai repede. Mama ne-a ajutat să supraviețuim așa: știu că n-a fost fairplay, dar am făcut-o destul timp. Țin minte și acum sentimentul de rușine pe care-l aveam cînd simțeam, exagerînd, privirile celor din jur ca pe niște fiare înroșite. Și cum mă așteptam să fim linșate de fiecare dată. Ceea ce, evident, nu s-a întîmplat: de fiecare dată am intrat.
Cozile astea nu erau la toți doctorii. Doar la cei mai buni. Dna dr. Mihaela Coiculescu, medic oftalmolog, era unul dintre cei mai buni. Din păcate, de puțin timp, nu mai e printre noi. Nu numai că era o profesionistă, dar avea și trăsăturile de caracter necesare ca să nu te facă să-ți pierzi încrederea, indiferent ce ai fi avut. Nu era deloc pisicoasă, ci dimpotrivă, destul de tăioasă, dar, deși e oximoronic, într-un fel prietenos și încurajator: exact atît cît trebuia ca să nu pici în disperare că ai nu știu ce afecțiune, dar și cît să te încurajeze că ce ai e tratabil și nu ai să mori și nici să orbești din asta. Era un bun diagnostician, reușea să facă totul serios, dar și repede, cu mulți oameni în cabinet în același timp, care vorbeau, se agitau, voiau mereu ceva, puneau întrebări. Iar la sfîrșit îți recomanda mereu „Optici“ care nu erau foarte scumpe, unde prețurile erau rezonabile. Cum rezonabile erau, de altfel, și prețurile la consultațiile ei.
Doamna dr. Coiculescu nu era, desigur, singura profesionistă din Policlinica „Sahia“. Erau și sînt și acum destui doctori buni acolo. Doar că ea e unul dintre medicii care au rămas pînă în zilele noastre acolo. Alții și-au făcut propriile cabinete în alte părți (deși și în policlinică cabinetele s-au privatizat la un moment dat). Dna dr. Silvia Samuilă, de la ORL, e un asemenea exemplu. Am cunoscut-o în Policlinica „Sahia“ și apoi nu ne-am mai putut despărți de ea. Am urmat-o pe la toate cabinetele, nu doar pentru că odrasla mea făcea mereu otite seroase, ci pentru că felul de grijă pe care a avut-o pentru gîturile, urechile, nasurile noastre, dar și pentru noi, în general, a devenit indispensabil. Am trăit, practic, vreo trei ani din copilăria copilului meu în cabinetul doamnei dr. Samuilă: mai cu răbdare, mai cu umor, mai cu aerosoli, dar mai ales cu știința doctoriței am scăpat de necazuri.
Doamna Samuilă are un alt stil de a interacționa cu pacienții: mai cald, mai apropiat, dar ferm cînd e vorba de tratamente și reguli. Mai sînt doctori care au răbdare să-și cunoască fiecare pacient în parte, nu doar medical, ci și uman. Unii dintre ei au rămas, în continuare, la Centrul de diagnostic și tratament Dorobanți, cum se numește azi policlinica, precum dr. Tania Triculescu, dr. Luminița Sârcă. Au reușit să-și facă treaba profesionist și-n vremurile de restriște de atunci, și să se adapteze la cele deloc ușoare de acum.
Policlinica „Sahia“, de arătat, arată cam tot ca atunci, aproape neschimbată. Instituția nu mai e la fel de oprimantă pentru că, schimbîndu-se vremurile, și percepția noastră asupra ei e alta: mai umană. Dar în interiorul cabinetelor lucrurile s-au mai înnoit, oamenii au evoluat și au ținut pasul, fiecare după puteri, cu vremurile. E un exemplu de instituție care a supraviețuit din vremuri imemoriale, cu bune și rele. Am trăit o viață aproape cu ea, de pe vremea liceului, cînd mă duceam la venerabilul doctor Zega, care, împreună cu dna Dora, asistenta lui, ne-a scăpat familia din toate necazurile. Pînă la copilăria copilului meu, cînd o vizitam pe doamna dr. Denischi și îl vaccinam acolo. Cred că va rămîne în seria instituțiilor care-și au locul în istoria recentă sau măcar într-un studiu antropologic.