Diverse, stradale…
Pe vremuri, consideram că strada era biroul meu. Și pentru că făceam multe reportaje, și eram mereu on the run, cu ochii cît cepele în jur. Consideram, pe atunci, ca și acum, de altfel, că „oamenii mici” erau cei interesanți. Cei care viermuiau în jurul meu, în jurul nostru pe stradă. Cei care erau asemenea nouă. Cei care eram, de fapt, noi.
Strada, în sine, era cel mai grozav subiect. Cel mai abordabil, dar și cel mai palpitant. Nu doar pentru că, în anii ’90 și la începutul anilor 2000, totul era nou, totul era la început. Totul se făcea și se desfăcea cît ai clipi din ochi. Ci și pentru că mereu am avut o fascinație pentru strada în sine. Fluxul de oameni, diverși și neașteptați, de acolo mi s-a părut mereu o metaforă a societății în general. De cîte ori înaintam în mulțimea de pe Magheru, pe la trecerea de pietoni dinspre Lahovari, mereu trăiam senzația asta. Și pe cea a primei scene din Closer (2004, Mike Nichols), în care personajele se pierd sau se găsesc (depinde cum pui accentul) în același gen de mulțime.
Chiar și în anii ’80, cînd strada nu era atît de palpitantă și era puțin probabil să apară ceva nou (cu excepția „trenului galben fără cai”, a Centrului Civic și a Casei Poporului, care se construiau), tot era interesant să mergi pe jos. De atunci, din anii liceului, îmi plăcea să mă plimb, aproximativ fără țintă. Erau, întotdeauna, clădirile. Casele din centru, din zona Ana Ipătescu (Lascăr Catargiu) – Tineretului, pe străduțele din spatele bulevardelor, au fost prima descoperire. În liceu, cu o prietenă și doi prieteni, făceam, serile, un fel de tur care presupunea și un joc: ne uitam pe ferestrele luminate, în casele oamenilor, și ne imaginam lucruri despre locuitorii lor. Cam nelalocul lui, jocul. Și nu chiar atît de neobișnuit. Dar nouă ne plăcea să-l jucăm și pentru că era un exercițiu de imaginație, dar și pentru că așa puteam avea de-a face, indirect, și cu locuitorii orașului. Pentru că pe stradă nu mișunau, la anumite ore, chiar atît de mulți.
La orele înserării, sigur, era lume care se plimba, dar mai toate, cu excepția restaurantelor și barurilor, se închideau pe ora 16. Nu se putea vorbi de vreo frenezie consumistă, în nici un caz (și așa, bietele magazine erau subaprovizionate). Iar ziua, pînă-n ora 16, lumea era la locul de muncă. Erai obligat să lucrezi, să te duci la serviciu, chiar dacă acolo, uneori, chiar de multe ori, trăgeai mîța de coadă. Îți bifai locul și rolul de cetățean responsabil al Republicii Socialiste România.
Ți-l bifai, însă, de formă, în parte. Era o societate în care, da, erai încartiruit. Dar se dezvoltaseră nenumărate modalități de eludare la negru, underground, a sistemului. Așa că, de destule ori, erai încartiruit de formă. Între formă și fond se căsca o prăpastie care devenise uzuală. Sigur că și forma în sine era suficient de sinistră și de nocivă. De dragul acestei forme, și nu numai, între orele 8 și 16 oamenii se aflau la serviciu, aveau, n-aveau treabă. Societatea de atunci nu permitea existența șomerilor. Toată lumea avea un loc de muncă și contribuia la bunăstarea generală. A oamenilor muncii de la orașe și sate.
De fapt, nici asta nu era chiar așa. Tatăl meu vitreg, Lucian, fusese inginer la „Semănătoarea“. După un timp, pur și simplu nu se mai dusese. Nu știu cum rezolvase problema, dacă trecuse în șomaj, știu însă că era toată ziua acasă. Și el ar fi fost unul dintre oamenii cu care te-ai fi putut întîlni pe stradă la orele interzise: ducîndu-se la alimentara din colț să vîndă sticlele și borcanele reglementar adunate.
Nu era, nici pe departe, singurul. Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice. Pe atunci le spuneam, fără milă și nuanțe, „nebuni”. Unii dintre ei te făceau pur și simplu să plîngi, precum doamna în vîrstă, fostă dansatoare, care venea, cu arme și bagaje, pe la catedrala Sf. Iosif. Și pentru că îți împărtășeau, ca la comandă, cînd te apropiai, povestea lor. Era suficientă o privire și se declanșa.
Interacțiunle cu ei și ascultarea poveștilor lor ar putea fi primele mele încercări, neșitute nici chiar de mine, de reportaje. Dar despre asta în următorul articol.