Distracţii şi evadări
Nu ştiu cum şi de ce, dar constat, uneori cu amuzament şi alteori cu dispreţ, că sîntem „crescuţi“ într-o cultură a distracţiei. Mai ales generaţia noastră, care a „prins“ primele manifestări ale culturii populare după ’90, şi a înţeles cît a putut din ele, mi se pare că dovedeşte o sete uneori absurdă de consum şi entertainment.
Desigur, veţi spune, e justificată după atîţia ani de comunism şi de frustrări acumulate. De fapt, justificată în mod real doar pentru momentul de atunci. Peste ani, perpetuată ca o filozofie de viaţă facilă, una care dă o „strălucire“, chiar de tinichea, vieţii, la care recurgi instinctiv, pentru că... e mai simplu. Evident, nimic nu se poate generaliza. Aşa că, iarăşi, de fapt, despre această manie a distracţiei la îndemînă cu orice preţ vorbesc nu în numele unei generaţii, ci în al meu personal. De cîte ori sînt la ananghie, trec prin momente dificile, dar nu numai atunci, încă mai am nevoie de o supradoză de „distracţii“ ieftine ca să-mi treacă. Deşi nu mai sînt de mult o adolescentă, îmi vine să mă duc la mall, să mănînc mîncare chinezească şi să văd filme proaste.
Deşi mă cred, într-o infimă măsură, oarecum un studios al culturii populare, altceva mai bun nu ştiu. Degeaba ştiu interpretările baudrillardiene şi barthiene ale culturii populare, teoriile manipulării legate de societatea de consum, tot îmi vine să mă duc la mall cînd sînt depresivă. Ştiu, tot din aceleaşi teorii, ce înseamnă mall-ul, cum e, şi el, un simulacru călduţ şi protejat al lumii reale exterioare. Şi, cu toate acestea, mă întorc de fiecare dată sub cupola lui artificială, mimînd că mă „distrez“.
Pînă la urmă, chiar mă „distrez“. Dacă distracţie înseamnă senzaţia călduţă de plin condimentat în stomac, amestecată cu cea de evadare mică şi facilă în comedii romantice sau, eventual, thriller-uri.
În familia ta e un dezastru total, oamenii sînt grav bolnavi şi nu ştii ce se va întîmpla? Vezi un film cu Cameron Diaz, care se răzbună, împreună cu nevasta şi o altă amantă, împotriva bărbatului trădător, într-un mod semigrotesc, semicomic şi, deodată, lumea capătă o altă faţetă. Una mai intens colorată şi... atît de simplă.
În filmul respectiv, amanta şi nevasta se pot împrieteni şi apoi se pot răzbuna punîndu-i laxativ ticălosului trădător în sucul de fructe, sau administrîndu-i o soluţie de cădere a părului. Lumea pare, prin această lentilă restrictivă, un carnaval la îndemîna aproape oricui.
Simţi în jur aripa îngheţată a morţii? Vezi un film cu Pierce Brosnan şi Imogen Poots, în care patru oameni încearcă să se sinucidă, dar, întîlnindu-se cu toţii pe acelaşi acoperiş de unde voiau să sară, se ajută reciproc să-şi rezolve problemele şi se salvează.
Alternanţa asta viaţă – film, pentru mine, una, încă funcţionează. E, probabil, tot ceva patologic, o dependenţă severă de realităţi paralele, ca să poţi duce realitatea... reală sumbră. Amestecată cu gustul sărăţel, dar liniştitor al cartofilor prăjiţi ori al mîncării chinezeşti europenizate converge spre un univers artificial în care poţi să plonjezi în situaţii extreme. Dacă mai e şi o cupă de bomboane dintr-un fel de plastic dulce, întregii poveşti i se adaugă şi picătura de dulceaţă necesară.
Bineînţeles că există şi alte posibilităţi de evadare, mult mai deştepte: fie mai spirituale, fie mai sănătoase, fie o combinaţie dintre cele două. Pot aminti doar sportul – de pildă mersul pe bicicletă şi mersul la bibliotecă ori/şi la biserică. Dar toate acestea presupun concentrare, seriozitate, efort şi, de ce nu, cel puţin într-unele din situaţii, lucru cu tine însuţi.
Pe cînd să te laşi pradă amalgamului de jeleuri în culori fosforescente din paharul de plastic de la intrarea într-un Multiplex nu presupune decît un soi de pauză în gîndire. Un consumator superficial care se bucură de desantul în nimic. (Nu degeaba numea Ritzer „nimic“ produsele globale fără identitate locală.)
Unii dintre noi ne complacem în a rămîne victime ale unor iluzii consumiste la care tînjeam în perioada comunistă. Sper să fie doar o chestiune temporară – şi rară.