Dispariții

A găsi compania potrivită pentru călătorii, mai ales la vîrsta de mijloc, e unul dintre cele mai dificile lucruri cu putință. Pînă și cei mai apropiați prieteni, cei cărora le împărtășești frămîntările și bucuriile tale, alături de care nu ai nici o problemă să îți petreci aniversările și sărbătorile, pot deveni, dacă interacționezi cu ei non-stop cîteva zile, mai greu de suportat. Și tu, pentru ei, la fel. 

Am avut, multă vreme, o prietenă cu care mergeam în fiecare an în Vama Veche. Prima dată în iunie, cînd zilele lungi și apa rece ale începutului de vară te fac să simți că este suficient timp pentru toate, și a doua oară în septembrie, cînd nostalgia apusului de sezon miroase a sare și alge și are gustul specific de „ultima clătită”. Ne potriveam atît de bine, noi două, pentru că respectam, fiecare, dreptul celeilalte de a alege așa cum crede de cuviință. Fără „ți-am zis eu”, cînd excursia nu se mai desfășura conform planului. Fără program comun impus, întrebări nepotrivite sau tăceri cu subînțeles. Pentru mine, era ca și cînd aș fi călătorit singură fără să fiu, totuși, așa. Iar asta făcea ca fiecare ieșire împreună să fie ideală. Acum mai mulți ani, am vrut să prindem răsăritul la mare chiar de ziua mea. A fost singura dată cînd am pornit la drum noaptea. Am calculat greșit însă, iar zorii de un roșu combinat cu un portocaliu ireal ne-au găsit undeva la o benzinărie. Am rămas pe loc cîteva minute, am respirat și mi-am dorit să mă simt atît de ușoară de ziua mea întotdeauna. N-am mai avut o aniversare în Vamă, de atunci, niciodată. După ce prietena mea n-a mai fost, am ajuns acolo într-o singură vară și mi s-a părut că o zăresc des. La coadă la fresh-ul cu extrem de mult ghimbir. La cafeaua matinală de la Stuf. Pe ringul de dans improvizat la Acolo. În celălalt capăt, la rulote, unde am nimerit odată întîmplător într-un decor de nuntă pregătit pentru a doua zi și i-am făcut o fotografie pe care a avut-o la profil pînă la sfîrșit.

Vreme lungă am fost, egoist, furioasă pe ea. Furioasă că a plecat și m-a lăsat singură. Pentru că așteptările mele erau să rămînem așa etern, cazîndu-ne în același loc din Vamă și inaugurîndu-ne sosirea anuală cu niște hamsii cu cola, la Bibi la etaj, de unde se vede marea năucitor de turcoaz. Iar cînd viața, așa cum se întîmplă mai mereu, nu se conformează așteptărilor noastre ne încearcă tot felul de stări, negative și consumatoare toate. Apoi m-am simțit vinovată. Iar vina ne dă, cumva, iluzia că mai puteam face ceva, repara, potrivi lucrurile. Dacă aș fi încercat să aflu mai multe despre ea în acea convorbire telefonică lungă de cîteva ore, cînd era la volan și se întorcea spre casă, iar eu n-am făcut decît să-i repet aceleași detalii despre o poveste de dragoste în care celălalt nu era, de fapt, acolo. Dacă n-aș fi plecat mai repede într-o toamnă, ultima noastră toamnă, pentru că aceeași istorie imaginară necesita prezența mea în București. Dacă n-aș fi lăsat-o să danseze singură la răsărit, de atîtea ori, cu promisiunea că rămîn în noaptea următoare. Dacă aș fi insistat cu întrebările legate de cum se simte cu adevărat.

Apoi, așa cum se petrece, de regulă, după pierderile în care nu avem nici un cuvînt de spus, a venit tristețea. Cu verbele la timpul trecut înnodate în capetele unui pareo vișiniu, cu elefanți, pe care l-am primit cadou de la ea, de ziua mea. Cu conturi care nu mai există pe rețelele sociale și cu fotografii din Vamă care dispar de la profil. Și cu tăcere. 

Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată. Dar, să fim serioși, nimeni nu-și amintește să facă asta. Apoi ne dăm seama că, dacă am fi avut cum să știm că e cea din urmă dată, am fi tras de fiecare moment, așa cum procedează copiii care amînă ora de culcare, ca să se joace mai mult, încă un pic. Apoi uităm și mergem mai departe, relativ în același mod, pînă cînd ceva ne deraiază din nou, brutal, de pe traseul familiar. Poate, dincolo de furie, vină și tristețe, ce contează cu adevărat este efectul oamenilor, felul în care ne-au atins viețile, gîndul la ei, speranța cu care ne-au lăsat că, în destinul nostru, se poate întîmpla și ceva minunat. 

Avea vîrsta mea cînd a dispărut, doar că ea nu va mai îmbătrîni nici o secundă. Va rămîne o fată în galben care poza toate florile de la terase, le zîmbea străinilor fără motiv și credea că lucrurile nu trebuie forțate. Vara asta ajung în Vama Veche, trag direct la Bibi la etaj, apoi la cafeaua de la Stuf și, mai departe, văd eu. Ea o să mă aștepte peste tot și ar fi straniu să nu fie așa.