Dispariția unei lumi

7 noiembrie 2018   Societate

– despre Gina –

Sînt anumite lucruri despre care crezi că sînt permanente. Pentru că te simți confortabil cu ele, pentru că îți afli locul în ele, fiindcă îți dau senzația de fericire călduță (într-un sens deloc peiorativ) atît de necesară. Acestea pot fi locuri, situații și, mai ales, oameni.

Există o categorie de oameni capabili să creeze lumi în jurul lor. Au ei o forță, o energie cu care îi adună pe alții în preajmă. Cu ușurință, fără efort, cu un soi de lipici instinctiv, amestecat cu o doză de generozitate. Sînt oameni gata să împartă cu alții mai tot ce au. La care se adaugă o cantitate de sociabilitate mai mare decît media: oamenii de felul ăsta au o deschidere mai mare față de alții, și de mai lungă durată – veșnică, aș putea spune. Precum și un firesc al ospitalității, al bunelor maniere de primire duse mai departe de atît.

Unul dintre acești oameni era Gina Vieru. Care, din păcate, nu mai e printre noi de foarte curînd. O știu, practic (îi știu, de fapt, pe ea și pe Sorel), de cînd sînt. Dintotdeauna. La ei acasă era locul unde se constituia lumea mea de copil, de adolescent și chiar de adult. Dar și lumea părinților mei. La Vieri acasă era centrul lumii noastre (sau măcar unul dintre centrele importante). Nu numai că acolo veneau o mulțime de copii, prietenii băiatului lor, Vlad, și ai mei. Dar acolo se instituise și se perpetua normalitatea pe care ne-o permiteam în epoca ceaușistă. O normalitate fără compromisuri, atemporală, pe cît se putea.

Atmosfera de la Gina și Sorel amesteca, grațios, laturile de familie, de prietenie, dar și pe cele intelectuale și estetice. Casa lor nu a împărtășit niciodată din estetica pervertită a epocii și a dovedit, mereu, un gust impecabil cumva domesticit, adaptat, cu succes, unui apartament de bloc comunist. În ciuda aglomerării (dacă alegeai s-o consideri așa), la Vieri nu cred să fi văzut vreun obiect urît sau nelalocul lui. De asemenea, oamenii care veneau acolo nu erau dintre cei care făcuseră compromisuri în epocă, iar discuțiile la care trăgeam cu urechea, copil fiind, erau întotdeauna de la un nivel în sus. Nivel pe care mereu mi-am dorit să-l ating.

Frumusețea întregii povești de acolo era că emulația asta intelectuală se împletea firesc cu atmosfera de familie. De la Gina am învățat că între familie și prieteni nu e o barieră, ci o continuitate, și că una n-o exclude pe cealaltă. Să le adun și eu pe cele două la un loc a fost (și a rămas) unul dintre dezideratele vieții mele.

Gina punea în mișcare și ținea împreună toată această lume complicată cu grație, ca și cum ar fi fost floare la ureche. Emana o feminitate discretă, dar de fapt puternică și mereu prezentă. Avea stilul ei de a se îmbrăca și pieptăna, al ei și numai al ei, și niciodată nu părea că îmbătrînește. Totdeauna îți aducea ceva de mîncare, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că asta intră în ritual, și avea felurile ei speciale, printre care mălăieșul. Aducea salate ce arătau alambicate, despre care mereu spunea, cu modestie, că nu sînt mare lucru. Și avea darul să facă discuția să gliseze dinspre subiecte mai frivole spre unele profunde fără ca ceilalți să sesizeze, imperceptibil. Se potrivea idealului meu greu de atins de feminitate complexă, care îmbina senzualitatea implicită cu componenta domestică și cu cea intelectuală, creativă.

Problema e că, atunci cînd dispare o asemenea persoană, se duce cu ea o lume. Nu sînt convinsă că noi, cei rămași în urma ei, putem duce mai departe lumea despre care tocmai am povestit, păstrîndu-i neștirbite însușirile. Vom păstra ce vom putea, în felul nostru: cu siguranță că măcar aspirația către un asemenea univers a rămas în fiecare dintre noi și-l vom reconstitui cum vom putea (imperfect, dar cu bune intenții).

Noi, prietenii fiului Ginei și al lui Sorel, cei care veneam la zilele lui Vlad de cînd eram mici (și care acum nu mai sîntem deloc atît de mici, chiar dimpotrivă). Care am învățat acolo cum să rămînem prieteni, mai mult sau mai puțin, pe viață, indiferent prin ce zări am nimerit fiecare. Am aflat cum să ne depășim conflictele (care, desigur, mai existau, intrau în fișa postului copilăriei) și să ne îngăduim unii pe alții, cu bune și rele. Să nu facem compromisuri, pe cît putem, să ne susținem convingerile și să ne străduim să nu facem rău. Să ne întrajutorăm la greu și să sărim oricînd, sprințari, peste linia dintre familie și prietenie, căci nu e o barieră. Să fim ospitalieri și să păstrăm în jurul nostru o atmosferă care să nu aibă, pe cît posibil, de-a face cu kitsch-ul.

Gina va rămîne prezentă în toate acestea. Nu în spatele sau pe deasupra lor, ci fix în inima lor. Și ca o ultimă amintire, nu pot să nu evoc și următorul moment: cînd am vizitat-o, acum peste douăzeci de ani, împreună cu băiețelul meu care avea, pe atunci, vreo 11 luni, acesta, în timp ce eu conversam cu Gina, s-a ridicat de pe patul pe care-l așezasem și a început să meargă, pentru prima dată în viața lui, miraculos de-a dreptul, de la mine către ea.

Foto: Eugen Ciocan

Mai multe